.jpg)
Halatul muncitoresc a fost, în primul rînd, un simbol al productivității planificate, o uniformă a egalității forțate, dar și un instrument al unei estetici socialiste care azi defilează ironic pe marile podiumuri.
În Republica Socialistă România, o țară în care visele se țeseau la normă și moda se aproba cu ștampilă de partid, halatul muncitoresc nu a fost niciodată doar un veșmînt. A fost o stare de spirit – între util și dorință, între grijă colectivă și grație personală.
Era epoca țigărilor Kent aprinse lent, cu gesturi teatrale și intenții obscure. A deodorantelor Rexona obținute pe sub mînă, a coafurilor tapate și fixate cu determinare, a nomenclaturiștilor în Dacii negre și a femeilor de o eleganță mai degrabă colhoznică, de vitrină ideologică. În toată această coregrafie a compromisului, Casa de Modă Venus strălucea ca un far de la Răsărit. Se născuse în anii ’70, într-o vreme cînd tot ce era frumos trebuia să aibă și o funcție, evident una socialistă. Numită cu o ironie involuntară, sau poate cu o intuiție genială, „Venus” era o promisiune că moda poate înflori și între linii de producție. Atunci s-a impus și halatul reinterpretat – cu buzunare mari, nasturi îndrăzneți, uneori chiar cu o curea în talie, îndrăzneală aproape erotică pentru epoca aceea. Au existat colecții ieșite de la Venus în care halatul devenea mantou de iarnă sau rochie de cocktail cu guler tip „șefă de secție”. Modelele, uneori angajatele din uzine, erau aplaudate de colegi cu mîinile murdare de ulei industrial. Și nu era nimic ironic în asta, gestul era sincer.
Moda anilor ’80 în România nu putea fi înțeleasă fără Casa Venus. Cînd toată lumea visa la blugi italinenești și tricouri cu Michael Jackson, Venus visa la demnitate textilă. Să te îmbraci corect, curat, potrivit – în halat, da, dar cu personalitate. Un fel de Chanel pentru clasa muncitoare, cu accente de sindicat.
Tovarășa Leana se îmbrăca de la Dior sau Yves Saint Laurent, tovarășa Violeta Andrei de unde putea mai bine, dar de unde se îmbrăca tovarășa necunoscută care voia să fie fatală? Ea se programa pentru probă la Venus, pentru că Venus nu făcea doar haine, făcea promisiuni. Uneori goale, alteori cu număr de dosar. Tovarășii foloseau orice, mai ales grația manechinelor dispuse să ciripească pentru un schimb corect.
Și iată de ce halatul muncitoresc a tot fost reinventat, stilizat, pînă a ajuns un simbol – un fel de haute couture de hală croit pentru femeile de la Electromagnetica și APACA, dar visat de toate celelalte. Pe podiumurile improvizate din sălile de festivități ale întreprinderilor, manșetele halatelor fluturau ca aripile unor păsări în colivie, prinse între vis și normă. La Intercontinental defilau numele grele de la Venus, de multe ori scenografiile & coregrafiile erau realizate de Doina Levintza, regia de Adrian Sârbu. Toate promiteau același lucru publicului – că viața poate fi frumoasă chiar și în gri antracit.
Croitoresele, dintre care multe aveau școala vieții, înainte de a intra la Venus, coseau cu o răbdare revoluționară, erau complicele unei revoluții blînde. Una fără aplauze, dar cu tiv tras perfect. Zina Dumitrescu le privea cu o seriozitate aproape mistică. Vedea în halatul muncitoresc o armură ușoară pentru femeia româncă: cea care muncea, creștea copii, stătea la coadă ore întregi, era călcată pe picioare în autobuze pline pînă la refuz, care veneau aproape la fel de rar ca americanii în vizită, dar voia să arate bine în fața oglinzii din hol. Doar dacă Partidul o lăsa!
Astăzi, halatul e vintage, ironic sau nostalgic. Dar în anii aceia el era o punte între parizer și parfumul Eva Intim. Putem spune că Venus a fost altarul românesc al modei cu fermoar și gliter, forma supremă de rezistență prin păr tapat, compromis, mică înțelegere și grație cu iz de Moscova.
Și dacă între timp au dispărut podiumurile din sălile de festivități, într-o arhivă prăfuită încă mai rezistă o fotografie cu o femeie frumoasă, părul prins la spate, purtînd un halat din tergal. Zîmbește sfios spre viitor, poate chiar spre noi. Și în spatele zîmbetului, întrebarea persistă: „Oare frumusețea are normă de lucru?”.
Dar în modă totul se reciclează, nimic nu dispare. Halatul muncitoresc, cîndva uniformă de uzină și vis croitorit pe normă, a renăscut. Stilul impus de Lotta Volkova, curatoarea esteticii post-sovietice, e construit tocmai pe acest filon: uniforme reinterpretate, nostalgia estică, glamour-ul strident și deliberat kitsch. Modelele par coborîte dintr-un bloc din Volgograd, îmbrăcate pentru o zi de muncă, poate chiar la Casa Venus, doar că acum ating podiumul cu ochii goi și cizme de 6.000 de euro. E aceeași poveste stilistică, adaptată și spusă altfel. Acum, în plin apetit pentru „aesthetic collapse”, glamour-ul socialist își găsește sursa în contradicții, fix cum se întîmpla la Venus, între țigara capitalistă Kent și dosar de cadre.
Ceea ce cîndva era un halat de muncă devine rochie de concept, or Balenciaga a demonstrat asta din plin prin Demna Gvasalia, un foarte bun observator al societății capitaliste și care a știut exact cum să integreze nostalgiile socialiste pentru a le transforma în trend-uri globale.
Revenind la Casa Venus – a fost acea apariție progres? Într-un sens, da: a fost primul pas către democratizarea aparenței, o estetică accesibilă maselor, o formă de modă pentru toți. Dar același halat era și uniforma unei lumi în care individualitatea trebuia domesticită. Acolo unde rochia Dior era trădare de clasă, deși Leana Ceaușescu era abonată, iar cochetăria, un gest subversiv.
Venus a fost progresul iluzoriu al unei societăți care a înlocuit corsetul cu regulamentul, iar oglinda cu portretul lui Ceaușescu. Cînd la finalul anilor 2000 apare Lotta Volkova în moda internațională, asistăm la o inversare spectaculoasă – estetica socialistă devine, brusc, cool. Uniforma se întoarce ca fetiș. De ce? Pentru că într-o lume hipercapitalistă, a purta ceva ce amintește de penurie (vezi bascheții care arată ca și cum ar fi călcați de tren de la Balenciaga) devine un lux. Este o eliberare prin travesti, o deturnare ludică a simbolurilor.
Dar mai e și altceva, și acest altceva poate fi periculos – o nostalgie pentru o lume care, în haosul ei planificat, oferea o formă de aparentă stabilitate și aparent sens, fie el și impus. Halatul muncitoresc propus sub diverse forme devine exprimarea unei distopii reînviate cu plăcere vinovată, o reverență în fața trecutului.
Utopia socialistă a visat să elimine inegalitatea. A reușit, în parte, să o disimuleze. În estetica Venus, femeile erau egale, dar și identice. Nu existau femei frumoase, ci tovarășe prezentabile. Venus a încercat să umanizeze această viziune, Cu croieli mai feminine, cu nuanțe vibrante, acceptate, Zina Dumitrescu a făcut din halat un refugiu discret al feminității. A fost o utopie locală. o eliberare limitată, dar reală.
Astăzi, cînd vedem acest halat pe podiumurile marilor case de modă, trebuie să ne întrebăm: rîdem de trecut sau cu trecutul? Glorificăm ceea ce a fost reprimat sau doar reciclăm suferința în spectacol?
Poate că răspunsul e în întrebare. Poate că, în fond, halatul nu a fost nici progres, nici regres. Ci un martor al felului în care oamenii aleg să fie frumoși, chiar și atunci cînd li se spune că n-au voie. Frumusețea reglementată, de fapt, e frumusețea cu program de lucru, care se trezește la 5,30, își tapează părul cu fixativ românesc și își pune rujul în grabă, nu din vanitate, ci pentru că știe că și demnitatea poate fi estetică.
În regimurile autoritare, frumusețea e suspectă. E privită ca o formă de deviere de la norma colectivă. Prea mult fard? Lipsă de conștiință de clasă. O croială prea ajustată? Slăbiciune burgheză. Dar oamenii au găsit mereu breșe în sistem, au ascuns libertatea în tiv.
Casa de Modă Venus a fost exact asta: o formă de estetică acceptată, o cochetărie cu viză de flotant ideologic. O frumusețe care n-a răsturnat sistemul, dar a șoptit: „Sîntem mai mult decît ne e permis”.
Bref, frumusețea reglementată e compromisul dintre supraviețuire și dorință. Dar și acolo, între un nasture și un colț de fustă, poate înflori libertatea.
Maurice Munteanu este stilist.
