A gîndi că unica preocupare a istoriei e trecutul înseamnă a omite din registrul ei viața cotidiană a omului de rînd, acolo unde, în splendoarea nealterată a contradicțiilor, ies la iveală comportamente, atitudini, sentimente, moduri de a gîndi și a vorbi, care se coalizează în timp într-o arhivă culturală vie a prezentului.
O atmosferă de înmormîntare se instalase în TVR în anii ’80, și „Cît va mai dura?” se întreba cineva. „Se dă prioritate activităților de amatori, în vreme ce profesioniștii ar fi înlăturați.” Țopescu fusese concediat pentru că spusese, în timpul unei meci de fotbal, că jucătorii români ar trebui lăsați să joace la echipe din afară. Și „nu a existat un om mai simpatizat ca acest băiat. vă scriu din revoltă că unora ca țopescu, stark, bacalu etc. nu li se îngăduie nici exercitarea profesiunii lor”, scria fără majuscule, la mașina de scris, „un soldat al bunului simtz” într-o scrisoare către Radio Europa Liberă.
Programele TV deveniseră de neprivit, o „grandioasă acțiune de tîmpitizare a națiunii”, așa cum gîndise cineva din TVR, cu pixul negru pe o hîrtie. Criticii cei mai vehemenți lucrau în instituție: „după goana năucitoare de la o coadă la alta, pentru a obține niscai produse exotice, cum sînt pîinea, laptele, cartofii, cafeaua (de unt, carne, pește, ce să mai vorbim?) harnicului si talentatului nostru popor i se oferă o pălăvrăgeală stupidă, agramată, pentru uzul exclusiv al debililor mintali”, „logic ar fi ca TVR, în loc să perceapă taxe de la abonați, să plătească acestora despăgubiri, întrucît le oferă rebuturi în loc de marfă cinstită”. „Un om îngîndurat din televiziune” chiar scrisese către Radio Europa Liberă: „Privim cu tristețe și neîncredere fiecare nouă zi de muncă”.
Criticile telespectatorilor nu lipseau nici ele. „Terminați cu mincinoșii ăștia, fir-ar mama lor a dracului!” „Credeți că puteți înlocui carnea și brînza, care nu se găsesc pe piață, cu programul pe care îl dați?” Telefoanele lor țineau, fără știre, isonul vocilor ce răbufneau din TVR.
„Televiziunea?”
„Da.”
„Mata ai răspuns acum cîteva minute?”
„Da, ce doriți?”
„Se înregistrează convorbirea la dv.?”
„De unde să se înregistreze?”
„Se înregistrează sau nu?”
„Repetă.”
„Sînteti dobitoci toți. Începînd cu C. în jos.”
Omul avea dreptate. Două zile mai tîrziu, hîrtia cu ce spusese el avea sa devină filă la dosar, în colțul din dreapta sus scris STRICT SECRET. EX. UNIC, iar numele, adresa și telefonul lui notate și ele, deși nu el le divulgase. Nebănuita instalație „Malicius”, cuplată la receptoarele posturilor telefonice din TVR pentru a intercepta apeluri telefonice anonime, îi stricase socotelile. O după-amiază de sîmbată 3 iulie 1982, puțin după orele 15, a unui bărbat de la etajul 7 dintr-un bloc din strada Tudor Ion, cîntărită într-o filă la dosar. Pe 7 iulie, cineva avea să adauge cu carioca neagră și un scris repezit: „să fie identificată operatoarea”. Bărbatul „să fie luat imediat în lucru”. Omul mai spusese și altele la telefon: „Știi că am fost la aeroport? Lumea strigă ura, iar eu hoo…! hoo…!”.
În vara lui ’82, alții își luau concediu medical și plecau cu televizoare portabile pe dealuri, Feleac, Nucet, Muncelu, în Poiană sau pe lîngă Brad, Orăștie, Hațeg, Petroșani. Să „prindă” de la țările vecine meciurile de fotbal care nu erau transmise în România. Asta notase chiar ministrul secretar de stat Postelnicu pe hîrtie dactilografiată, iar Întreprinderea „Electronica” București trebuia imediat să înceteze a mai fabrica antene și amplificatoare de canal, ca oamenii să nu mai poată privi emisiunile țărilor vecine. Dar antene pe bloc au tot apărut și Securitatea n-a acționat cu brutalitatea ei obișnuită pentru a le distruge, așa cum s-a gîndit și directorul Oficiului de Studii și Sondaje al TVR că ar fi putut-o face.
Pînă în ’89, la televizor nu te mai puteai uita decît între orele 20-22, sîmbătă între 13-15 și 20-22, iar duminica între 12-15 și 20-22. Programul era pentru telespectatorul suprem, Nicolae împreună cu Elena. „O porcărie”, cum zicea la telefon un bărbat din strada Alunelului. Și apoi, „Cristos s-a născut într-o zi și a murit într-o zi. Ăsta în cîte zile s-a născut, domnule?”, cum s-a auzit în receptorul telefonului din TVR, în seara de marți, 1 februarie ’88. Altfel, lumea se descurca și se uita „pe bulgari”, „pe sîrbi”, „pe unguri”.
Abordată ca document istoric, televiziunea anilor ’80, încîlcită în ițele triumfaliste și alunecoase ale vremurilor, pune sub semnul întrebării valoarea și natura adevărului. Ca fenomen cultural și social, televiziunea s-a înfiripat în locuri și timpuri care nu erau ale regimului: în casele oamenilor, în timpul lor liber, în emoțiile și sentimentele lor vii și nealterate. De acolo a documentat feluri de a fi, a simți, a vorbi, a relaționa, într-o vreme cînd la televizor nu se arăta nimic din ceea ce era.
Poate de aceea avem nevoie de istorii de televiziune scrise cu litere mici, de unde să se cearnă adevăruri multiple, ambigue, contradictorii și concomitent valabile.
Dana Mustață este cercetătoare a istoriei televiziunii române și a televiziunilor europene din spațiile post-comuniste în cadrul Universității din Groningen, Țările de Jos.
