Anii ’80 îmi par atît de îndepărtați și, totuși, nu pot să nu mă gîndesc la cît de diferiți puteau fi, de fapt, adolescenții de atunci față de cei de azi. Vîrsta mea de acum este destul de apropiată de vîrsta pe care mama mea o avea în copilăria ei ocrotită din finalul acelui deceniu și încerc să îmi imaginez asemănările, deosebirile și dialogul dintre noi.
Încă din primii ani ai copilăriei, am observa diferențele pe care le presupune timpul petrecut cu părinții. Dacă astăzi obsesia „timpului de calitate” este, poate, una din recurentele preocupări ale părinților, în anii aceia dragostea se manifesta, mai degrabă, prin mîncarea adusă acasă, jucăria primită de la Moș Gerilă la un moment dat sau banana de pe dulap, una din multele lecții despre răbdare care le-au fost predate copiilor pe atunci. Mandarinele, portocalele și bananele erau considerate adevărate delicatese, completînd în ocaziile speciale gustul acelor ani. Cînd nu era perioada sărbătorilor, copiii puteau mînca înghețată Polar sau vafe, alt deliciu care mergea de minune cu un Brifcor alături.
Un loc important în memoria colectivă a celor care au crescut în anii ’80 îl au desenele animate și filmele. Așa cum aproape toți copiii pe care îi cunosc eu au avut o perioadă importantă în care și-au dorit să poată face vrăji ca Harry Potter, și părinții lor urmăreau povestea Arabelei, prințesa din tărîmul fermecat al poveștilor, care încerca să scape de planurile malefice ale vrăjitorului Rumburak. Televizorul era alb-negru, dar cine era destul de inventiv și-l făcea singur „color”, era nevoie doar de niște folie colorată pentru a vedea într-o paletă de nuanțe „originale”. Se lipeau bucăți de folie roșie, verde sau albastră pe ecran, iar imaginea devenea mai „vibrantă” în ochii celor care voiau să simtă, măcar pentru cîteva ore, că trăiesc în era culorilor, chiar dacă realitatea era mult mai gri și mai monotonă. Cum se socializa în anii aceia? Dacă ai fi vrut să vorbești cu prietenii și nu îi aveai aproape, nu aveai decît să le scrii scrisori, rareori să suni la telefonul fix. Desigur, dacă erați vecini, te puteai duce să-i strigi afară, la joacă. Jocurile pe care aceștia le jucau (Șotron, Lapte gros, Piticot, Marocco, Frunza) sînt acum incluse în seturi din categoria retro, privite de adulți cu un soi de nostalgie care îi face pe adolescenți să zîmbească din cînd în cînd.
Căutările și încercările acelor tineri erau micile acte de libertate personală care dădeau farmec adolescenței anilor ’80, muzica adusă de cei mai norocoși nu era doar un fundal sonor la ceaiuri, era soundtrack-ul devenirii, cărțile subliniate, împrumutate și semnate deveneau ferestre către ceea ce nu s-ar fi exprimat în afara casei, spectacolele de teatru spuneau ceea ce toată lumea știa, dar nimeni nu ar fi spus. Poate că asta i-aș spune unui adolescent de azi despre rolul pe care l-a avut cultura în viața fiecăruia. Griuri colorate, pulovere pe gît, jambiere (mînecile bluzelor tăiate), rochii de la Fondul Plastic (alegerea fashionistelor), haine de sport mai colorate decît cele care se găseau pretutindeni (te-ar fi făcut un fel de zeu printre prieteni), blugi primiți de la rude din afară (dacă erai chiar atît de norocos: cum spuneau oamenii, „PCR – Pile Cunoștințe și Relații” erau șansele să pui mîna pe așa ceva), bascheți chinezești, cam așa arăta îmbrăcămintea. Din viața unui adolescent nu ar fi putut lipsi, desigur, uniforma, astăzi atît de evitată.
Cum s-au ivit anii ’80 de-a lungul copilăriei mele? Poate că vîrstele părinților mei și-au spus cuvîntul. Am învățat să citesc de pe cartea Doctorul Aumădoare, pe la șase ani mi-am dorit să învăț să cînt la chitară pentru că eram îndrăgostită de actorul Florian Pittiș și eram convinsă că doar așa aș fi putut cînta și recita ca el, am pus multe întrebări și am căutat înțelesurile în muzica, filmele și teatrul de atunci.
Eu m-am născut în libertate. Totuși, nu mă gîndesc la asta atît de des. Mama, însă, s-a născut în timpul dictaturii. Chiar și așa, nici ea, nici alții la vîrsta ei nu se gîndeau așa des la libertate, nu știau cum este să fii liber, nu aveau voie să știe așa ceva. Și totuși, mă întreb cum se suprapune libertatea, pe care orice tînăr și-o dorește, cu planul general al contextului istoric. Poate că sînt tipuri diferite ale libertății. Cea pe care și-o doreau tinerii anilor ’80 nu seamănă cu cea pe care părinții sau bunicii o așteptau, libertate care se confunda uneori imperfect cu siguranța. Libertatea de exprimare, libertatea în gîndire, libertatea de mișcare, libertatea de a alege. Libertatea era mai mult un vis, acum, pentru unii, e un dat. Poate că lumea s-a schimbat, tehnologia a transformat complet modul în care interacționăm, iar libertatea de care ne bucurăm astăzi pare cu totul altceva, dar, în esență, tinerii vor avea întotdeauna idei, curiozități, frămîntări, ar trebui doar să păstrăm lumea un loc în care acestea să poată fi exprimate în continuare.
Mara Marinescu este elevă la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc“ și are paisprezece ani.
Credit foto: Wikimedia Commons
