Moștenim nu doar gene, proprietăți sau lichidități. Primim și timp – nu șirul de ani pe care-l suprapunem vieții, fie persistînd în eroare, fie numărînd zilele precum Lena Constante pentru a suspenda timpul penitenței –, ci acel l’air du temps, o consistență ca o ceață fără noimă, căreia îi găsim chichirezul abia după ceva vreme. Nu toți îl acceptă sau refuză pe de-a-ntregul, mult prea adesea inconștient. Dar, de dat, ni se dă. Timp amestecat, camuflat, concentrat. Adevărul sau minciuna sînt ale noastre, ca și reprimarea și eliberarea, nu ale timpului, deși ceva ne împinge să credem asta. Îl jucăm la bursă, noroc sau în ficțiune. Cu aparentul sens unic atacat de melancolii și nostalgii, sisteme și ucronii, protocoale și exactități.
În anii ’80, pe stadionul orășelului nostru, măsurat într-un celebru reportaj în minute, pînă și vînzătoarele de semințe strigau arbitrului, imitînd suporterii răi de gură: Timpul! Tind să cred că întotdeauna au fost din cei care au știut cum și cînd să spună: E timpul nostru!, înțelegînd și calculînd la sînge mize. Pentru a mă acomoda timpului, am plonjat nu o dată prin cercurile de apă ale unor Sei Șonagon, Walter Benjamin, Claude Lévi-Strauss sau Radu Cosașu, convins că în nuanțe găsesc și echilibru, și strălucire.
Într-un apendice al volumului de istorie orală Anii ’80 și bucureștenii mi-am rememorat copilăria și adolescența mizileană, căreia i-aș tot adăuga legături din reziduuri nebăgate în seamă, dar și stîrnit de fiica mea de nouăsprezece ani. „Am o nostalgie pentru anii ’80...”, îmi spune. „Bine, este imposibil, că nu am trăit atunci...”, completează și se repliază: „De fapt, mai mult pentru anii ’70 și ’90. Mai mult din cauza muzicii și a modei”. Într-un fel, și la începutul anilor ’90 se performase modul cosplay de a trata istoria, diferit de nostalgia celor ce au trăit-o, și ea divers manipulată.
După evenimentele din decembrie 1989, iile și cămășile țărănești nu mai erau asortate doar blugilor, ci încet-încet și mișcărilor politice, pentru ca acum să asistăm în piețe la performance-uri hilare, un bizar trafic cu trecut care aduce tot mai mult cu textul lui Călin-Andrei Mihăilescu despre un posibil București al anului 2099: „Dar umblă tot soiul de povești, care mai de care mai ciudată. Că prin Mîntuleasa sînt niște uriași damblagii de cinci metri care răcnesc într-o limbă necunoscută; că pe Ștefan cel Mare e un covor roșu pe care te umflă plînsul pînă te îneci; că în Cișmigiu sînt spînzurați sau crucificați unul, altul; că la Arhitectură a apărut o piramidă neagră ca piatra aia de la Mecca – și tot crește; că la Șosea, la MȚR, se clonează țărani”.
O nuanță a nostalgiei am putut observa la turnajul pentru Visul lui Adalbert, un film nu doar despre comunism, ci și despre imposibilitatea reconstituirii, la al cărui scenariu am lucrat. Așteptînd sunetul clachetei pentru o scenă ce avea să cadă la montaj, la o coadă la aprozar figuranții rememorau nostalgic filmul-viață în care jucaserăm cu toții. Erau pătrunși de situație, își luaseră rolurile în serios laolaltă cu niște puști cu cravate roșii care fuseseră împinși de părinți în film. A fost o dezamăgire să afle mai apoi că acea călătorie în timp le eșuase. Ar fi fost o satisfacție, nu știu de ce natură, să fie încă o dată fixați într-un timp trecut, nu doar în memoria arhivelor de familie, prin fotografii și scrisori.
De la bun început ne fusese limpede că orice poveste dintr-un trecut fie și recent ratează adevărul. Și că tocmai această idee a imposibilității reîntoarcerii nu ar trebui să ne lipsească. Așa cum ilustratorul Valentin Tănase distribuise figurile celor de la Beatles în roluri de haiduci, pașoptiști sau membri ai unor echipaje de nave spațiale, în încercarea de a submina propaganda socialistă, la fel ne propuseserăm și noi să ne jucăm în film cu detalii care cunoscătorilor să le facă cu ochiul. Cineva observase că nu la strung se făceau cuțitele de uz casnic făcute din prisoase de materiale și timp, un exemplu din acea producție paralelă a economiei socialiste. Mai erau și textele modificate ale diapozitivelor de protecția muncii, cu care am ritmat povestea accidentului de fabrică. Amănunte plasate special pentru a deranja ideea reconstituirii, a călătoriei în timp. Ca moneda care face imposibilă reîntoarcerea din filmul optzecist Somewhere in Time, experiment pe care un prieten se încăpățînase fără succes să-l refacă într-un apartament din Drumul Taberei, dar cu o monedă de 5 lei. Totuși, filmul se termină cu o reconstituire reușită: o altă victimă. Tot jocul de-a istoria tot în istorie se întîmplă, devine istorie.
În sala Timp de la MȚR, unde încă nu se clonează țărani, la a cărei refacere am lucrat în ultima lună, colajele de obiecte, imagini și text aruncate în joc au cheia pusă ca în filmele polițiste, la vedere, dar discret. Și, într-un fel, liniștitor. Un citat din Claude Lévi-Strauss: „Aranjăm istoria în felul în care primitivii aranjează miturile: o manipulare arbitrară pentru a inventa o viziune a Universului”.
Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român.
