Stai la coadă la telefon. E duminică și, tocmai pentru că e singura zi nelucrătoare din săptămînă, e cel mai potrivit timp pentru sunat acasă. Ești studentă în primul an, la o facultate din București. E un singur telefon interurban în tot căminul și în dreptul lui ai găsit o coadă lungă, să tot fie douăzeci de persoane. Numai de la aceste telefoane interurbane (niciodată destule, deseori defecte) poți suna „în afara Bucureștiului”. O fi mai bine să te duci la Palatul Telefoanelor, de acolo ai putea face o comandă la operatoarea de la ghișeu, cu „taxă inversă”, nu mai plătești tu convorbirea, ci apelatul, dar e de mers și ar putea fi mai aglomerat, toți sună acasă, pentru unele situații chiar nu se poate prin formarea directă a numărului, ci doar de la Palatul Telefoanelor, prin comandă „cu Centrala”. Mai bine rămîi în cămin, deși coada întinsă deja pînă spre etajul unu îți sporește îngrijorarea. O să apuci să vorbești? Nu ai multe „fise”, telefonul interurban funcționează cu monede, bagi una cînd formezi numărul, folosești roata cu cifre, atent, nu ai afișaj să verifici, dacă greșești o cifră, greșești numărul, suni în altă parte, îți „mănîncă” fisa, pierzi și banii, nici nu vorbești cu cine ai vrut, dar n-o iei de la cap, e coadă, e o măgărie să folosești telefonul pentru convorbiri în lanț.
Aparatul se află în holul căminului, la intrare, toți trec pe lîngă cel care vorbește. Nu există cabină, nici spațiu potrivit pentru o convorbire privată, telefonul e încastrat în perete, cu o mînă ții receptorul la ureche, iar cu cealaltă bagi monedele în fanta aferentă, cîte ai, niciodată destule, ce să spui mai întîi, și în văzul tuturor? Vorbești în receptorul prins de firul legat de telefonul din zid. Stai incomod, firul e scurt, vorbești la perete. Cînd ai noroc și ți se răspunde, vorbești în auzul tuturor, mă rog, e cîtă liniște poate fi într-un hol de cămin, deși nu au voie și reprezentanții celuilalt sex, vorbești repede, brambura, banii se duc rapid, minutul e secundă, gata. Cîte mai aveai de spus! Școala a început de cîteva săptămîni, poate e un început bun, habar n-ai, ai un gol în stomac, să nu uiți să întrebi de bunica.
O să spui că împarți camera de cămin cu trei persoane necunoscute, repartizarea a fost aleatorie, locul – strîmt, aerul – puțin, ferestre ioc, volens-nolens, timpul de zi și noapte, un semestru, un an, doi, patru, baia și oficiul de pe hol, intimitate nix, să nu te plîngi la telefon în urechile tuturor, ești ca în pielea goală, mai bine spui că ai fost de serviciu la cantină și ai curățat cartofi, fără cursuri cînd sîntem de serviciu la cantină sau „pe cămin”, spălăm și WC-uri, nici în dimineața în care mergem la armată, incomode uniformele, scorțoase, și să nu spui că o tovarășă comandant te-a informat că există „țarcul” pentru „întrebări nepotrivite”, că îți era foame la curățat cartofi și nu ai primit o extra-porție, „totul e pe cartelă, nu se poate”.
În sfîrșit, sună. Nu răspunde nimeni. Nu vorbești nici azi. Mama era probabil de gardă. Ai pierdut șirul de cînd n-ați mai vorbit. Ieși afară, e încă lumină, nu vezi orizontul din cauza clădirilor. Palmele îți miros de la monedele strînse în pumn. E o zi irosită, ca orice altă duminică într-un cămin studențesc.
Știința spune că regiunea din creier care procesează stimulii olfactivi este conectată cu regiunile care se ocupă de amintiri și emoții. Cînd e vorba de studenția din anii ’80, gîndul mi se înșurubează în fața unui telefon interurban aflat în Căminul Studențesc „6 Martie”, în octombrie 1989. Am în nări mirosul neplăcut, stătut, de monede nefolosite, de „nu răspunde nimeni”.
Ce rămîne în memoria colectivă după un eveniment, o perioadă sau un regim e greu de precizat. E și mai dificil dacă intervine „efectul Mandela”, un „defect” al memoriei colective, situația în care, dintr-un motiv sau altul, oamenii își amintesc deformat realitatea, au deci „false amintiri” comune. Dintr-o generală eroare de percepție și prin repetarea ei, din lacune de memorie sau din fabulație comună, oamenii (în număr foarte mare) ajung să fie convinși că Mandela a murit în pușcărie (și nu mult mai tîrziu, după detenție, de aici și numele dat de Fiona Broome acestui fenomen) ori pot să jure că Mickey Mouse poartă bretele (nu doar pantaloni scurți), dar și că Noua Zeelandă e în nord-vestul Australiei (nu în sud-est). Impactul Internetului amplifică acest fenomen, iar ritmul rapid în care trăim nu mai oferă răgaz pentru revizuiri și corectări.
Pentru mulți, privirea nu se mai aruncă înapoi, ci numai înainte. Știm deja că în septembrie, la Expo 2025 de la Osaka, vor fi prezentate noutăți tehnologice senzaționale, ca plantele luminiscente (o variantă la iluminatul electric tradițional), inima iPS, „human washing machine”, o cadă-minune, acționată de IA, pentru igiena concomitentă a corpului și a minții, combustibil pe bază de alge sau comunicarea prin holograme ultrasonice. Privirea înainte ne salvează.
Dar cea înapoi? Poate pentru că mai punem o piesă aici, una dincolo și înțelegem ce a fost. Măcar să nu fim tributari „efectului Mandela” și tot e ceva.
Ohara Donovetsky este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Ce treabă are Gutenberg, Casa de pariuri literare, 2024.
