Spuneați despre Muzeul Amintirilor din Comunism că este unul al vieții cotidiene. Ce loc ocupă anii ’80 în narațiunea muzeului?
Muzeul Amintirilor din Comunism a fost creat ca o platformă pentru vocile celor care au trăit anii comunismului, dar și pentru a educa vizitatorul despre o perioadă istorică din trecutul recent, prin istorie orală și obiecte din epocă. Ne-am dorit să fim un moderator pentru aceste voci, permițînd oamenilor să își spună povestea prin propriile cuvinte, experiențe și sentimente. Poveștile din muzeu sînt de la amintiri fericite la amintiri tragice, unele descriptive, altele spuse în puține cuvinte. Este un muzeu al vieții cotidiene.
Anii ’80 sînt cei mai prezenți în poveștile oamenilor pentru că sînt și cei mai apropiați ani de sfîrșitul comunismului și amintirile sînt mai ușor de regăsit. Muzeul acoperă toată perioada comunismului, iar poveștile pe care le găsiți în muzeu sînt din ’47 pînă în ’89. Dar generația care în anii ’80 abia ajungea la vîrsta adultă sau cea care era încă la vîrsta copilăriei sînt cele care au fost cel mai ușor de intervievat și cele care au spus cele mai multe povești.
Care sînt obiectele emblematice pentru această perioadă, pe care ați reușit să le găsiți?
În principal, obiectele din muzeu sînt cele folosite în viața de zi cu zi în timpul comunismului. Poveștile oamenilor sînt cele ce dau viață acestor obiecte, transformîndu-le, din simple exponate, în părți din viața unei persoane. Și astfel, și călătoria în timp a vizitatorului se transformă. Inițial, multe obiecte pot părea desuete sau banale. Dar toate au făcut parte din viața cuiva; cu ele, așa terne sau învechite, cineva a trăit, a supraviețuit, a călătorit, și-a făcut o familie, a crescut copii, a muncit. O lampă veche cu gaz te transpune, prin poveștile oamenilor, direct în bucătăria mică, unde îți încălzeai picioarele la focul din cuptorul aragazului și îți făceai temele. Sacoșa cu sticlele de lapte, împreună cu poveștile oamenilor, te așază și pe tine la coadă, te introduce în acel cerc al socializării forțate de un sistem restrictiv și inuman. Uniforma de pionier nu mai e o simplă piesă de îmbrăcăminte, ci te transportă direct în mijlocul unei parade sau la un jurămînt solemn. Reșoul parcă emană și acum caldură, după ce ai citit poveștile studenților din cămine și parcă participi și tu la pregătirea mesei comune. Plăcuțele cu numărul de la mașină, par și impar, și poveștile lor te fac imediat să te gîndești ce săptămînă e și de unde ai putea să faci rost de niște benzină. De fapt, toate aceste obiecte devin un vehicul pentru vizitator pentru a putea intra în viața oamenilor care au trăit acei ani.
Un muzeu e și o arhivă de povești, nu doar de obiecte, care sînt cele mai puternice/absurde care au ajuns la dvs. din acea perioadă?
Pentru noi a fost cel mai important lucru ca acest muzeu să fie exact asta, o arhivă de istorie orală, un loc în care oamenii care au trăit acei ani să își poată spune povestea, nemodificată, neinterpretată, necenzurată. Toată ideea muzeului a plecat de la poveștile oamenilor. Tot ce a devenit el a fost țesut în jurul lor. Poveștile sînt de la amuzante la extrem de dramatice, unele sînt extrem de scurte, altele prezintă și cel mai mic detaliu. Muzeul în sine nu a fost gîndit într-un mod liniar. Fiecare vizitator e purtat de poveștile cu care rezonează și care îl ghidează prin muzeu în propria călătorie emoțională.
O să vă povestesc pe scurt cîteva dintre istoriile care mi-au rămas în minte, fie pentru inumanitatea și durerea pe care o purtau în ele, fie pentru absurdul situațiilor din acei ani.
Una vorbește despre tatăl unei familii cu trei copii, care, într-o zi, ajunge acasă cu o pereche de porumbei. Tatăl îi duce în baia de serviciu, unde copiii sînt fericiți că au noi prieteni și se furișează să se joace cu ei. Cîteva zile mai tîrziu, se așază cu toții la masa tradițională de duminică, în sufragerie, unde, pe fața albă de masă, se servește ciulama cu mămăligă. Un pic mai devreme, mama dusese gunoiul și, în urma ei, rămăsese o mică dîră de pene.
O altă poveste vorbește despre doi copii care se hîrjoneau prin apartamentul de bloc de două camere și, la un moment dat, fetița se împiedică de firul electric al reșoului și cade cu fundul direct în apa clocotită, care se încălzea pe reșou, pentru că la aragaz nu era suficientă presiune la gaz.
O altă poveste din muzeu vorbește despre studenții scoși la muncă obligatorie. Trebuiau să curețe strada de zăpadă, dar aveau și bilete la teatru, la Hamlet, pe care și le doriseră foarte mult. Așa că au apărut la teatru cu lopețile de zăpadă, după ce au fugit de la munca obligatorie. Ironia a fost cînd, la garderobă, nu au avut de lăsat decît lopețile. Hainele le-au păstrat, ca să nu înghețe în sală.
Cum se raportează vizitatorii tineri față de cei care au trăit acele vremuri?
Tinerii școlari studiază, într-o formă sau alta, comunismul la școală. Trebuie să înțelegem că, treptat, pentru multe generații tinere, devine o perioadă îndepărtată. Faptul că această perioadă istorică e acoperită pe scurt la școală nu este suficient pentru ei ca să-i facă să înțeleagă. Nu este nici un subiect ușor de discutat în familie, din motive evidente, și atunci ei rămîn cu un gol, pe care îl umplu cum pot ei mai bine. Multe dintre obiectele de zi cu zi sînt pentru ei atît de arhaice încît le provoacă rîsul și distracția. Cei mai mari, după ce văd o poveste, două, devin curioși, încep să facă asocieri, comparații. Cei mai mici, surprinzător, se pregătesc pentru vizită, pun întrebări acasă despre perioada comunistă, înainte de a veni la muzeu. Pentru ei, care sînt mici și nu pot să înțeleagă subtilitățile poveștilor adunate de noi, cel mai bine funcționează comparațiile vieții lor de acum cu viețile bunicilor sau chiar ale părinților.
În general, pentru vizitatorii tineri, vizita la muzeu e o descoperire; povestile spuse de generațiile părinților lor sau ale bunicilor lor îi fac să privească anumite obiceiuri sau comportamente de acasă cu alți ochi. Empatizează cu aceste generații și, în același timp, înțeleg structura distructivă a unui sistem dictatorial.
Dar vizitatorii străini față de români?
Toate poveștile din muzeu și toată informația sînt și în engleză, astfel încît toți vizitatorii străini au acces la aceeași informație ca și cei români. Cei mai mulți dintre ei rămîn în muzeu cu orele pentru că se lasă purtați de poveștile oamenilor și intră efectiv în viața lor de zi cu zi. Mulți vin din țări care nu au experimentat un sistem comunist sau dictatorial și, astfel, își doresc să afle detaliile din spatele datelor istorice care au ajuns pînă la ei. E o viață greu de imaginat pentru cineva care nu a trăit-o, român sau străin, dar călătoria de care au parte în muzeu, îi introduce într-o istorie a cotidianului de atunci, care, vrem, nu vrem, era un rezultat al politicului, chiar dacă el nu face în mod direct subiectul exponatelor. E o călătorie emoționantă, mulți își exprimă durerea și uimirea la finalul vizitei. Românii care au trăit acele vremuri trec destul de repede prin muzeu, amintindu-și mai degrabă de tinerețe și de anii petrecuți cu familia. Cei tineri încearcă să facă conexiuni între lucruri pe care le învață la școală, puținele lucruri pe care le aud acasă și ce găsesc ei în muzeu. Vizitatorii străini sînt prinși efectiv ca într-o poveste. E de necrezut ceea ce citesc, ce învață despre viața de atunci. Mulți fac legături cu ce făceau ei în acei ani și poveștile din muzeu devin și mai dramatice. E o lecție pentru ei, pe care o acceptă cu răbdare și curiozitate.
Ce v-a adus această recuperare, sentimental vorbind, și cît de important este acest demers pentru istoria noastră?
Generațiile de la care am cules poveștile sînt încă în viață și acest lucru a fost extrem de important pentru veridicitatea arhivei. În același timp, ascultînd poveștile direct de la cei care le-au trăit, a fost mai mult decît emoție, a fost o ușă către un trecut care se îndepărtează cu pași repezi, dar care nu trebuie pierdut, uitat sau spus pe jumătate. Am retrăit împreună cu ei momente de viață, de familie, de prietenie, de durere, de pierdere. Aceste povești, spuse chiar de ei, necenzurate și needitate, sînt un testament pentru viața care a fost.
Ce v-ați dori să aveți în muzeu și n-ați reușit să aveți?
Datorită oamenilor din toată țara am avut un sprijin extraordinar prin donațiile lor, astfel încît să construim o arhivă impresionantă de obiecte din perioada respectivă. Cred că, mai degrabă decît un obiect, ne-am dori un spațiu mai mare, care să cuprindă mult mai multe obiecte și povești de descoperit în timpul vizitei.
Care sînt dificultățile legate de însemnele acestei lumi?
E foarte ușor să fie interpretată greșit. Din fericire, în cei trei ani de funcționare, am avut parte de vizitatori curioși, deschiși, care au plecat mai educați despre perioada comunismului și ce a însemnat ea pentru oamenii obișnuiți. Cei care nu au ajuns să viziteze muzeul spun adeseori că e un muzeu al nostalgiei, deși nu este așa. Trebuie să facem aici o diferență majoră între nostalgia pentru o perioada a vieții cuiva (tinerețe, copilărie) și nostalgia pentru un sistem întreg. Am făcut un efort uriaș și am lucrat intens ca orice obiect și orice poveste să fie puse în contextul potrivit, astfel încît ele să informeze, să educe, fără pasiune și fără să fie partizane. Din reacția vizitatorilor și feedback-ul lor ne-am dat seama că am reușit să facem acest lucru. Dar am fost conștienți mereu de acest pericol al interpretării greșite, al mitizării gratuite, al punerii în contextul greșit, al folosirii simbolurilor doar de dragul creării unor imagini de marketing. Misiunea muzeului este de a educa vizitatorul despre viața în comunism, cu tot ce a inclus ea, dar într-un context neutru, care să lase informația să se așeze și să fie interpretată corect de către destinatarul ei.
Credit foto: Muzeul Amintirilor din Comunism
