Ultimul deceniu al regimului comunist, cel al penuriei generalizate, a început de fapt după cutremurul din 1977. Cel puțin în privința restricțiilor anunțate. Ceea ce a simțit cu adevărat toată lumea în acești ani a fost, inițial, o restrîngere treptată, urmată de dispariția unor bunuri de larg consum și limitarea consumului de electricitate și al surselor de încălzire. Situația nu era o noutate absolută, ea fiind cunoscută de cei care trăiseră și anii ’50. Spre deosebire, însă, de lipsurile din anii ’50, care puteau fi explicate prin dezastrul lăsat de război, cele din anii ’80 au fost planificate. Justificarea, după cum se știe, era necesitatea, decretată de conducerea de partid, de returnare a datoriei externe a țării. Pe lîngă creșterea exportului în dauna satisfacerii nevoilor de consum ale populației, au fost impuse și alte calamități ale regimului societății socialiste multilateral dezvoltate, printre care faimoasa sistematizare urbană, care a provocat multe suferințe oamenilor, în primul rînd bucureștenilor. La un moment dat, restricțiile chinuitoare au devenit și scop în sine, cum ar fi fost de exemplu „balconiada”, ordinul – cinic – de demontare a geamurilor improvizate de la balcoane, cu care se mai păstrau cîteva grade în locuințe. Motivul: dăunau esteticii peisajului urban...
Desigur, se poate face o enciclopedie a lipsurilor reale și aparente din perioada anilor ’80 (vezi volumul Anii ’80 al Muzeului Țăranului Român), dar pentru mine nu suferința, lipsurile sînt de reamintit, de analizat, ci maniera de depășire, gestionare, mai mult sau mai puțin tăinuită, a acestora. Pentru că oamenii, pînă la urmă, nu s-au lăsat copleșiți de lipsuri, ci au dezvoltat strategii de supraviețuire care au funcționat eficient. Orice produs alimentar care începea să devină o raritate a provocat instantaneu dezvoltarea unui lanț întreg de intermediari între producător și consumator – evident, secret. Lenjeria intimă dispărută din magazinele de stat apărea în scurt timp la talcioc. Adică, în dosul economiei socialiste planificate științific, funcționa o economie bazată pe cerere și ofertă, o redistribuție secretă. Firește, intermedierea nu se realiza doar la talcioc, ci peste tot, în cămăruța de portar, în cafenele, sub o poartă, în spatele unor alimentare. Inventivitatea oamenilor nu avea limită. Unii s-au specializat în bișniță, dar cum era riscant să nu ai o adeverință de la un loc de muncă, mulți procurau legitimația de la vreo cooperativă, evident contra cost, fără să lucreze efectiv acolo. O mare parte a descurcăreților au fost turiști, care duceau și aduceau marfă cu „asistența” vameșilor cointeresați. Acest turism de bișniță, preponderent în lagărul socialist, arăta că penuria de bunuri de larg consum exista într-o oarecare măsură în fiecare țară. „Turistul” versat știa precis ce merită să ducă într-o țară vecină și ce să cumpere de acolo, ca excursia să aducă beneficii. Mai multe exemple savuroase găsiți în volumul de istorii de viață Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori. Nu putea să aibă proporții asemănătoare „importul” clandestin realizat de sportivi de performanță, care însă a fost foarte eficient: participînd la competiții în străinătate, sportivii se aprovizionau cu mărfuri mai degrabă la modă, după cum se poate vedea în volumul Scos din producție.
Ar fi o greșeală să credem că aceste strategii de supraviețuire ar fi funcționat numai în economia informală sau neagră. Economia de stat și cooperatistă, prin permanentizarea întrecerilor socialiste, „producea”, la rîndul ei, penurie. Planificarea voluntaristă, aprovizionarea defectuoasă făceau ca obiectivele de producție, în realitate, să nu fie realizate, dar se raporta conform dorinței forurilor superioare de partid. De aici apăreau în presa centrală cifrele exorbitante, de la hectarele de arături de primăvară la producția de lapte, de la numărul de mașini-unelte la confecții, ajungîndu-se pînă la falsificarea buletinului meteorologic.
Aceste mecanisme de autoapărare ale oamenilor și comunităților față de abuzurile sistemice ale statului-partid erau inerente. Economia socialistă, vrînd-nevrînd, producea penurie și inevitabil economie neagră, strategii de supraviețuire. Mi se pare însă că aceste strategii nu sînt activate numai de regimul socialist, ci de orice regim care impune legi în defavoarea oamenilor sau legi și reguli care nu corespund, pur și simplu, nevoilor, intereselor, viziunilor familiilor, comunităților, fie că vorbim despre regimuri dictatoriale sau liberal-modernizatoare. Cum România a avut de-a face cu multe asemenea regimuri, neîncrederea în autorități a devenit o parte esențială a mentalității colective. Nu este de mirare că se reactivează automat cînd condițiile o impun.
Prin urmare, această mentalitate este o zestre benefică ce merită păstrată. Dar oare cum funcționează acest reflex colectiv atunci cînd societatea adoptă un sistem democratic în care se respectă legile economiei, în care nu producătorul, ci consumatorul dictează? Căci schimbarea acestor reflexe colective nu se realizează datorită răsturnării unui sistem autarhic, dictatorial. Ele funcționează în continuare, dar nu la scara întregii societăți, ci în sfera politicului și a afacerilor. Tempora mutantur!
Zoltán Rostás este profesor de sociologie la Universitatea Bucureşti, coordonează proiecte de istorie orală şi de istoria alternativă a sociologiei.
Credit foto: Wikimedia Commons
