De multe ori, cînd mă aflu în fața unor copii și trebuie să vorbesc despre mine, mă gîndesc că sînt un om care s-a născut într-o dictatură. Adică într-o lume atît de diferită de ceea ce trăim azi, că aș putea fi privită și prezentată, ca la „Antipa“, ca fiind o specie de dinozaur pitic, care și-a trăit copilăria în România la sfîrșitul anilor ’70, început de ’80, din secolul trecut. Am amintiri clare, netrucate, nu doar cu cartele, cozi, o goană nebună după alimente de bază, dar mai ales cu frica de a nu spune ceva greșit. Despre schizoidia care se învăța acasă, așa cum deprindeai regulile statului la masă, de exemplu. Cozile nesfîrșite în fața centrului de pîine sau a alimentarei sînt niște imagini omniprezente ale acelor ani. Mi-am dat seama, de curînd, că, și după o viață, eu încă aleg bananele cele mai verzi din ladă. Și asta pentru că, în copilărie, nu așteptam niciodată să se coacă, cele rare și puține, pe care le aduceau ai mei acasă, le înveleau în pagini de ziar și le puneau în geamantanul de pe dulap, să stea la întuneric. Unele situații sînt atît de absurde și de hilare că și eu încep să am senzația că nu le-am trăit. Dar, tocmai pentru că am trecut pe acolo, cred că e important să ne amintim. Motivul de la care am pornit această călătorie în anii ’80 a fost de la început să facem o hartă cu ajutorul căreia s-ar putea descurca, în această perioadă istorică românească, și cei care nu i-au trăit.
O să găsiți în acest Dosar mici mostre de lume optzecistă, reprezentări ale unor fenomene sociale și antropologice, mărturii despre niște instituții și fenomene culturale, povești de tot felul, din bucătăriile și din viețile oamenilor. Nu am nici o pretenție de a fi epuizat subiectul, din contra, mi-am dat seama că e mult de explorat. Dar mi-aș dori ca tema de acum să fie un moment de introspecție, de amintire și de luciditate, de care avem mare nevoie, indiferent de epoca în care trăim.
Le mulțumesc invitaților mei, autori preocupați și implicați, care studiază și scriu despre ce s-a întîmplat atunci.
