Într-un regim totalitar, scriitorul nu e doar un actant într-un cadru cultural, ci un activator de libertate. Instinctul libertății, atît de înăbușit de sistem, se manifestă sporadic în timpul lecturii. Cenzura se poate infiltra între scriitor și cititor, dar nu și între cititor și scriitor. A fi scriitor înseamnă în ultimul deceniu comunist a fi o alternativă la cultura oficială, grotescă.
În mod clar, starurile literare absolute ale anilor ’80 au fost trei: Marin Preda, Nichita Stănescu și Adrian Păunescu. Celebritatea lor o atingea sau o depășea pe cea a unor vedete rock (nu că am fi avut noi foarte multe în timpul comunismului, iar mesajul muzicii era oricum total apolitic, mult mai controlat decît cel al literaturii). Notorietatea lor depășise mediul cultural, numele lor circula în afara breslei. A avea în casă Cel mai iubit dintre pămînteni devenise un semn de distincție – de pe Calea Victoriei pînă în sufrageriile din blocurile cu două etaje construite la sate. Moartea prozatorului, în mai 1980, la cîteva luni de la apariția romanului, l-a transformat într-un martir. Zvonurile despre posibila lui eliminare politică n-au dispărut nici azi. Preda era oricum cel mai cunoscut și cel mai iubit dintre prozatori, încă de la Moromeții, capodopera din 1955, carte canonică în orice regim al lecturii (cel realist socialist, cel ultra-estetizat de după 1965, în cel amestecat de azi). Delirul, din 1975, avusese două tiraje în același an și fusese citit în primul rînd cu un interes politic: reabilitarea ficțională a figurii mareșalului Antonescu era, firește, agreată de regim (tot mai atașat, în naționalismul lui și în anti-sovietism, de valorile extremei-dreapta interbelice), dar nu și asumată oficial. Un roman crea o breșă într-o zonă politică pînă nu demult tabuizată. Succes garantat, deși cartea e mediocră! În 1980, în plin cult al personalității lui Ceaușescu, simplul titlu Cel mai iubit dintre pămînteni era resimțit ca subversiv (și poate chiar era!). E o carte care atacă direct prima etapă a comunismului, stalinismul, de care regimul se detașase încă de la Congresul al XI-lea, dar orice cititor putea prelungi critica pînă în prezent. Întrebarea este: i s-ar fi permis un astfel de titlu și un asemenea roman altui prozator? Situația e interesantă: cea mai „anticomunistă” carte a epocii îi aparține unui autor plasat în centrul sistemului (și-n ierarhiile literare, și ca poziție – director al Editurii Cartea Românească, membru recent în Marea Adunare Națională), a apărut într-un tiraj uriaș, apoi a devenit obiect de speculă pe piața neagră. În acest timp, cărțile care chiar deranjau erau interzise (Adio, Europa! sau Lupul și catedrala de I.D. Sîrbu). Quod licet Iovi, non licet bovi. De-a lungul deceniului al nouălea, Marin Preda n-a fost un absent, a rămas o vedetă postumă. Nici un alt prozator nu s-a apropiat de faima lui.
Cum se explică celebritatea lui Nichita Stănescu, și el mai mult decît un autor bun: un mit literar? Pe de o parte, el a fost printre primii care au dat tonul ieșirii din realismul socialist în poezie, iar cîteva poeme de dragoste din primele volume au rămas șlagăre pînă azi (insistent cîntate de folkiști). Altfel, în cărțile lui cele mai bune de după Dreptul la timp (1965), în 11 Elegii, Laus Ptolemaei, Oul și sfera, Necuvintele, nu scrie o poezie accesibilă, „populară”. Dar apare des la televizor (într-o perioadă în care spațiul public este sufocat de portretele conducătorilor iubiți, iar cele ale scriitorilor nu mai sînt admise pe cărți) și spune lucruri memorabile, uneori sentimentale, dă interviuri în presa oficială, e de 15-20 de ani în manuale și în mod clar are un șarm irezistibil, care trece de marginile mediului cultural. În plus, duce o viață boemă, de belfer, comite gesturi care dau naștere unui folclor urban (mănîncă o garoafă la o lansare de carte, de exemplu). Pe scurt: un comportament total necomunist. De aici, mai mult decît celebritatea, idolatria la care se ajunge. Oamenii au nevoie disperată de modele neoficiale, autentice. Iar Nichita Stănescu e și un poet foarte bun. Că a scris și poezie „dificilă” îl face cu atît mai credibil.
Celebritatea lui Adrian Păunescu este exact opusul celei a lui Nichita Stănescu: el e, pînă în 1985, cînd a fost oprit Cenaclul „Flacăra“, un poet oficial. Un propagandist abil, care a învățat lecția entertainment-ului în SUA, unde a fost cu o bursă de un an, și știe să amestece propaganda cu muzica rock, poezia de dragoste cu pamfletul, melodrama cu satira, glia cu Beatles, pe John Lennon cu Ceaușescu. Adrian Păunescu a fost, dintre scriitori, figura cel mai intens promovată de Partid, versurile sale s-au revărsat peste populație pe toate canalele posibile: prin megafoanele stadioanelor, prin TV, radio, presă scrisă, prin tiraje uriașe. Poezia lui e una accesibilă, sentimentală, de un patetism care atrage (ieri ca și azi). E un tribun, un militant, un vitalist. Se adaptează la orice situație, versifică spontan orice, de la dorul de părinți la adularea dictatorului și la critica activiștilor. E peste tot, lansează cîntăreți, vraci, rezolvă orice. E patriot, dar și „porcul de serviciu”. E și poet de curte, și cenzurat, și comunist sadea, și anticomunist, și poet adevărat, și versificator industrios. Că place sau respinge – ambele sînt efecte ale unei celebrități fără egal. În orice caz, la jumătatea anilor ’80, numele său concurează notorietatea dictatorului și asta explică îndepărtarea lui din prim-plan, situație de care s-a folosit ulterior pentru a se victimiza.
În ultimul deceniu, scriitorul devenise o figură simbolică, pentru că literatura nu se lăsase confiscată de regim. Iar lectura a fost mereu un interval de manifestare a libertății. Dacă nu de exprimare, măcar de gîndire. Deși gîndirea care nu se exprimă se sufocă.
Bogdan Crețu este prozator și profesor univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Ultima carte publicată: romanul Mai puțin decît dragostea, Editura Polirom, 2023.
Foto: Marin Preda, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu
