Cînd te trezești, primul lucru pe care-l atingi probabil nu este propria față, partenerul sau animalul de companie. Probabil este telefonul. Iar acesta te întîmpină cu cifre, de la ritmul cardiac și durata somnului la timpul petrecut pe ecran înainte de culcare. Un gînd incomplet se formează undeva în spatele tuturor celorlalte, un fel de idee-spectru: undeva, într-un server aflat la mii de kilometri distanță, o versiune a corpului tău, distilată în date, era deja trează.
Cuvintele „acesta nu este un scenariu SF” au devenit deja banale în discuțiile despre tehnologie. Cu părere de rău, voi abuza de ele încă o dată. Scenariul descris mai sus este o normalitate pentru mulți dintre noi, una care marchează existența noastră ca trup și ca amalgam de date. Dus la extrem, scenariul poate arăta cum dispozitivele noastre nu ne mai extind doar, ci încep să ne dizolve. Ne măsoară pașii, ne corectează mesajele, ne anticipează emoțiile, estompînd granița dintre ceea ce ne aparține și ceea ce aparține mașinii. Corpul devine doar o altă interfață.
Genul horror a fost mereu un mijloc de a explora fricile societății. Boala, descompunerea, invazia, toate aceste elemente se regăsesc în poveștile de groază pe care le construim. Iar dezvoltarea tehnologică a produs recent o serie nouă de mutații în cazul fricilor noastre.
Horror-ul corporal tradițional (The Thing, Tetsuo: The Iron Man) își trage puterea din intimitate. Ceea ce ne înspăimîntă este revelația că monstrul ar putea crește deja înăuntrul nostru, că corpul în care avem încredere ne trădează (Powell, 2017). Carnea, menită să ne protejeze, începe să se întoarcă împotriva noastră, să se transforme, să se scurgă, să se prăbușească. Aceste povești dezvăluie fragilitatea cărnii și rușinea legată de ea: boala, descompunerea, dizabilitatea, dorința. Corpurile care poartă identitățile noastre ne amintesc constant cît de fragile sînt.
Însă secolul XXI dă naștere unui subgen literar numit technohorror, care explorează felul în care cultura umană este transformată fundamental prin invazia tehnologiei în viața noastră. Sînt folosite situații obișnuite, realiste, pentru a arăta cum tehnologia poate duce la pierderea identității, a controlului asupra propriului corp sau a legăturii cu lumea reală (Powell, 2017).
Făcînd un pas mai departe, cred că ceea ce numim technohorror invadează teritoriul genului horror corporal, dînd naștere unui nou subgen care oglindește anxietatea noastră legată de propriul corp într-o lume a mașinii. Dacă frica legată de corporalitate în trecut trimitea la un corp care se întoarce împotriva lui însuși, frica secolului XXI ar putea fi faptul că trupul încetează să mai conteze ca altceva în afară de obiect estetic sau instrument de performance.
Primii monștri ai technohorror-ului trăiau în mașină, iar cei mai noi trăiesc în noi. Nu ne infectează, nu sîntem invadați, ci îi integrăm (De Preester, 2011; Verdugo, 2023). Anxietatea începe cu adaptarea, cînd ne dăm seama cu cîtă ușurință acceptăm fuziunea dintre carne și funcție pentru eficiență.
În romanul Lock In al lui John Scalzi, corpul devine o carcasă adormită, în timp ce mintea poate controla avataruri mecanice. Conștiința există încă, dar întruparea este externalizată. Corpul nu este distrus, ci suspendat, redus la un înveliș biologic pasiv, care trebuie întreținut. Momentul alienării este cel în care corpul încetează să mai fie un spațiu de locuit și devine un dispozitiv. Carnea nu dispare în acest horror, dar este retrogradată.
Așadar, identitatea noastră migrează spre spațiul digital. Așa cum observă Sherry Turkle, trăim după regula „dau share, deci exist” (Powell, 2017). Conectarea devine un substitut pentru prezență. Ne proiectăm emoțiile prin ecrane, traducem sinele în semnale, sperînd că ceilalți vor reacționa la semnalele noastre și ne vor asigura că sîntem reali. Dar acest sine este anxios, fragmentat, dependent de vizibilitate, prins în contexte care cer un performance permanent.
Joyce Carol Oates scrie că ceea ce ne înspăimîntă cel mai mult nu este moartea, ci pierderea sensului (1998, 185). Aceasta este zona fertilă pentru noul horror. Într-o lume în care cogniția este extinsă, externalizată și cuantificată, mintea devine instabilă, iar corpul străin.
Pentru optimiști, tehnologia este doar o extensie a corpului, un instrument pe care îl putem controla. Dar granița dintre extensie și încorporare nu mai este așa clară în prezent. Încorporarea tehnologică schimbă atît felul în care acționăm, cît și cum simțim că existăm. Cînd oamenii de știință testează iluzia mîinii de cauciuc (făcînd o persoană să simtă că o mînă falsă îi aparține, prin mîngîierea acesteia și a mîinii reale în același timp), participanții raportează adesea că își simt mîna adevărată paralizată sau ca și cum ar fi dispărut (De Preester, 2011).
Înainte, filmele de groază ne arătau monștri care sfîșiau trupuri. Însă acum, noul body horror nu mai trebuie să sîngereze sau să țipe. Noua frică legată de corp doar bîzîie în fundal și se actualizează.
Alexandra Zorilă este membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată și doctorandă a Facultății de Filosofie, Universitatea din București.
.jpg)
