Îmi amintesc o seară tîrzie, după ce-mi adormisem în fine fiul nou-născut, cînd m-am surprins privindu-mă, neclar, în oglinda din baie și nu m-am recunoscut. Corpul meu, atît de familiar pînă atunci, suferise o schimbare radicală și ireversibilă, devenind o entitate aproape autonomă, o sursă de hrană și o bază de siguranță pentru o altă viață. Dar în locul tristeții la care m-aș fi putut aștepta, sentimentul care m-a învăluit a fost un amestec ciudat de uimire, curiozitate și înstrăinare. Mă confruntam cu o criză subtilă a „monismului” meu personal.
Pînă atunci găsisem adesea ușor supărătoare ideea unei relații cu propriul corp, o formulă devenită aproape de lemn, care presupune o fractură impusă, teoretizată drept dualitatea persistentă între psihic (existența spirituală) și materie (existența corporală).
Dincolo de profunzimea dezbaterii filozofice cu privire la natura dualistă sau monistă a ființei, criza mea postnatală la ceas de seară mi-a îndreptat atenția spre o dimensiune mult mai pragmatică și mai intimă a relației dintre psihicul și corpul nostru. Această preocupare nu m-a părăsit de-a lungul deceniilor care au urmat. Atît modelele psihologice, cît și cele neuroștiințifice ale psihicului uman susțin ideea că toate experiențele psihice, tot ceea ce numim emoție, cogniție, conștiință, sînt generate de suportul biologic. Mintea noastră este inseparabilă de temelia sa fizică, se hrănește din ea și rezultă din procesele bio-chimice care se petrec în creier. La rîndul său, creierul este transformat de procesele noastre psihice, de amintiri, gînduri, decizii, deprinderi. Și totuși, ne tratăm adesea corpul ca pe un străin, parțial subînțeles și familiar, dar împins la marginea conștiinței, un fel de Cenușăreasă a multitudinilor pe care le conține ființa noastră. Cum ajungem la această stare de dualitate mocnită?
Relația cu corpul
Atitudinea duală față de propriul corp nu ne este dată la naștere. Inițial, relația cu propriul corp este definită de o unitate completă. Bebelușul trăiește într-un egocentrism absolut și, inițial, nu poate distinge între sine și mediul extern. El se află centrul universului, iar lumea este ceea ce simte și (re)acționează corpul său. Senzațiile corporale (foame, atingere, confort) sînt baza pentru dezvoltarea încrederii în lume. Treptat, corpul devine un instrument al autonomiei. Cu ajutorul lui, copilul descoperă lumea din jur și încearcă să acționeze asupra ei, să-și impună voința. Pe toată perioada de aur dinainte de 6 ani, copilul își evaluează corpul prin prisma a ceea ce poate face. Corpul este un vehicul neîntrebat, un instrument pur. Eșecul este o simplă problemă de performanță, nu de identitate sau estetică, iar critica este funcțională și inofensivă pe termen lung, întrucît nu atinge valoarea intrinsecă a ființei.
Fractura apare odată cu pubertatea și, mai apoi, adolescența, cînd metrica de evaluare este schimbată radical. Sub presiunea combinată a schimbărilor hormonale manifestate în valuri nesincronizate la pubertate – care fac corpul să pară străin și greu de controlat – și a presiunii sociale implicite sau explicite, relația cu propriul corp își mută centrul de greutate de la întrebarea vitală „Ce poate face corpul meu?” la cea insidioasă „Cum arăt în fața celorlalți?”. După modelul influenței tripartite asupra imaginii corporale, schimbarea atitudinii față de propriul corp se petrece în acești ani vulnerabili ai adolescenței prin expunerea la critica persoanelor de atașament, la presiunea de a se conforma unui ideal de grup (cum arată toți ceilalți) și la standarde de frumusețe de neatins, constant promovate în mass-media și social media. Corpul este astfel retrogradat, devenind un simplu ornament, al cărui scop primar este validarea externă. Vocea critică a celorlalți se internalizează, ca un virus cultural care îmbibă identitatea în formare. Se naște o disonanță cognitivă greu de suportat: știm rațional că avem parte de un instrument extraordinar de complex, dar îl tratăm obsesiv ca pe o marfă publică, supusă judecății celorlalți, care pot decide valoarea absolută a ființei noastre. Dacă în această perioadă apar evenimente cu potențial traumatic de expunere și respingere (mult mai frecvente acum, odată cu dezvoltarea social media), precum umilirea sau hărțuirea sexuală online, înstrăinarea dintre sinele psihic și cel corporal se amplifică, transformînd baza funcțională a identității persoanei într-o sursă constantă de anxietate.
Această stare devine un teren fertil și vulnerabil în adolescență pentru tulburări alimentare, adicție, depresie sau anxietate. Iar dintre cei rezilienți, care reușesc să navigheze pe apele învolburate ale trecerii spre maturitate, există destui care merg mai departe prin viața de adult purtînd, chiar și inconștient, costul acestei dualități: o neîncredere de fond în substratul fizic al propriei ființe. Ei nu mai sînt una cu corpul, ci un sine mereu în gardă, supraveghindu-și temelia, convinși că orice semn de imperfecțiune sau slăbiciune fizică riscă să reactiveze verdictul acelei instanțe critice din adolescență: ești lipsit de valoare.
Revalorizarea corpului ca fundament al încrederii
Dacă ne descoperim afectați de această schizoidie practică – mintea ca observator critic, corpul ca obiect de evaluat –, atunci calea spre vindecare nu poate fi decît una a reintegrării conștiente. Este necesar un act de luciditate prin care să ne eliberăm de tirania „ornamentului” și să ne asumăm, fără concesii, că a ne accepta corpul înseamnă, de fapt, a ne accepta propria existență necondiționat.
Dar aceasta nu este doar o schimbare teoretică de paradigm, ci o muncă îndelungată de revalorizare a propriului corp, de reconstrucție a unității minte-corp atît de naturală în copilărie. Acest travaliu începe cu un refuz intelectual al sursei externe a criticii interiorizate. Nu putem ajunge la acceptarea corpului nostru ca fundament al sănătății și integrității psihice cît timp rămînem în paradigma perfecționismului motivat de critică și rușine. Acceptarea nu este perfecționare și nu se obține în cabinetele de chirurgie estetică sau prin filtrele de editare a fotografiilor.
Un capitol esențial al acestui travaliu îl reprezintă identificarea și dezactivarea mecanismului de autosabotaj care se hrănește tocmai din comparația constantă, ce ne ține ancorați în logica efemeră a ornamentului. Rețelele sociale amplifică această patologie: ele nu ne arată viața, ci ornamentul filtrat, perfecționat, al altora, hrănind convingerea că propriul nostru corp este insuficient. Acceptarea începe, așadar, cu închiderea acestei ferestre către iluzia vieții (și a corpului) care arată frumos și reîntoarcerea către viața trăită frumos. Corpul nu este destinat să fie o marfă expusă, ci un instrument de o complexitate uimitoare, care ne permite să simțim o îmbrățișare, să purtăm copilul, să scriem un articol, să creăm sau să reflectăm la însăși existența noastră.
Această redescoperire a corpului funcțional ne invită la o schimbare radicală de metrică: de la a arăta bine la a te simți bine și a funcționa bine. A accepta corpul nu înseamnă, totuși, o iubire totală, exersată forțat – o altă formă de tiranie estetică –, ci o blîndețe rațională față de imperfecțiunile inevitabile. Corpul, ca orice mașinărie complexă, este supus uzurii și erorii, iar a ne judeca pentru aceste manifestări firești este la fel de absurd ca a judeca un pian vechi pentru că scîrțîie. Unealta psihologică esențială pentru acest parcurs este compasiunea de sine, care ne ajută să vedem suferința fizică sau nemulțumirea nu ca pe un eșec personal și singular, ci ca pe o experiență umană comună, eliberînd astfel sinele critic de sub povara izolării autoimpuse. A accepta corpul înseamnă, fundamental, a accepta că el este finit și imperfect, dar că acest lucru nu diminuează valoarea ființei psihice pe care o găzduiește și o generează.
La nivel practic, un pas esențial pe calea reintegrării este să ne reantrenăm capacitatea de a ne concentra pe interocepție – cu alte cuvinte, să acordăm din nou atenție propriului corp. Atunci cînd ascultăm conștient ritmul intern al corpului (respirația, bătăile inimii, tensiunea din mușchi), prin practici precum mindfulness sau mișcare conștientă, începem să ne bazăm din nou pe corp ca pe o sursă de informație internă de încredere, nu ca pe un obiect de examinat. Ne mutăm, astfel, centrul de greutate al conștiinței din fața oglinzii în miezul ființei.
Disocierea sau atitudinea dualistă față de propriul corp se alimentează din convingerea că sîntem obiectul criticii și disprețului. Prin urmare, pentru a ne elibera de rușine, o metodă esențială de reparație este reintroducerea corpului în dinamica interacțiunilor autentice, acolo unde prezența fizică este apreciată pentru conectare, nu pentru perfecțiune. Este o formă de expunere treptată spre ceilalți într-un mod conștient și intenționat. Atunci cînd corpul nostru este folosit pentru a oferi o îmbrățișare, pentru a asculta activ, pentru a îngriji, pentru a proteja sau pentru a crea, el devine un vehicul al intimității și al încrederii (în sens eriksonian), nu un ornament de expus. Această validare relațională a corpului, care transcende estetica, distruge premisele auto-obiectivării și reafirmă valoarea ființei noastre în sens social.
Exercițiu de luciditate
Drumul nostru – de la egocentrismul radical al copilăriei la criza de obiectivare – este, în cele din urmă, drumul spre asumarea matură a unității psihic-corp. Trupul nu este un spațiu de locuit sau un partener incomod, el este sinele fundamental, temelia conștiinței înseși. Acceptarea este, în cele din urmă, un act de luciditate: este recunoașterea faptului că eu sînt corpul meu, în toată splendoarea și în toată uzura sa. Doar prin această reintegrare, prin această reconciliere lucidă cu materia noastră, ne putem elibera de vocea critică, recîștigînd încrederea și autonomia pe care le-am pierdut cînd am încetat să ne privim corpul ca pe o minune funcțională.
Zenobia Niculiță este psiholog.
.jpg)
