Eram încă o fetiță cînd am simțit că interfața dintre noi și lume se schimbă. În corpul meu de copil s-a instalat întîi o adolescentă, care m-a derutat profund, apoi o femeie tînără, care la rîndul ei a trecut prin mai multe etape, experiențe și transformări. M-am apucat de sport cînd nu era încă o modă. Într-o zi, cînd nu împlinisem 30 de ani, aveam niște dureri cervicale nesuferite, așa că mi-am zis că trebuie să fac ceva pentru ca învelișul de oase și carne să mă țină, în stare acceptabilă, pînă la sfîrșit. Ca să pot conta pe el, am fost dispusă să fac constant un efort.
Corporalitatea și feminitatea sînt, de asemenea, subiecte care m-au interesat în scris. Cred că tot timpul m-a fascinat felul în care punem împreună materia și spiritul, ce limbaj sofisticat și trădător poate deveni, uneori, trupul nostru. Pasiunea o simțim visceral, de asta nu poate să fie filtrată de rațiune. Corpul iubește, naște, are nevoie de îmbrățișare și apropiere. Ochii plîng și suferința țîșnește prin ei. Lacrimile sînt palpabile, o tristețe materializată, care se vede pe chip. Trupul nu e doar un vehicul al sentimentelor noastre, e martor, șerpaș, prieten sau dușman.
Sînt dimineți cînd am senzația că în lumea de azi s-a instituit o nouă religie: cea a sănătății expuse ca o marfă într-o vitrină. E suficient să deschizi Instagram-ul și toată lumea face yoga sau filmează o rețetă de mîncare. Pare aproape imposibil să te mai sustragi acestei presiuni a vitalității, indiferent de vîrstă. Și, cu cît te uiți mai mult, cu atît obosești sau te întrebi dacă ești suficient de bun ca să poți ține pasul și ritmul.
În acest context, mi s-a părut important să vorbim despre corp, despre percepții, despre cum ne mai raportăm la corporalitate în epoca AI. Ce gen de limbaj generează, ce istorii personale spune cînd performează pe o scenă, cum l-au privit și consemnat scriitorii clasici și cum îmblînzim oglinda și filtrele exterioare. Tema e complexă și nuanțată, dar sper ca acest Dosar să funcționeze ca un binevenit moment de reflecție.
.jpg)
