Adesea amorul, înțeles ca poftă trupească, corespundea cu o slăbiciune a spiritului. Aici trebuie căutate și rădăcinile „spurcării sufletului”, un alt subiect care a suscitat imaginarul ficțional și frămîntările teologice ale secolelor trecute, căci această pereche antinomică suflet-corp adesea și-a negociat limitele pe terenul viciilor amoroase.
„Păcatul cărnii”, dezbătut încă de primii teologi creștini, a fost de la bun început unul dintre păcatele fundamentale care nu avea cum să-i eludeze nici pe cei mai asceți dintre preoți și călugări. Așa că nici cea mai îmbelșugată hrană sau beție nu putea echivala focul amorului ca măsură a păcatului. Iar pentru că imposibilitatea și dorința au constituit unele dintre cele mai inepuizabile surse pentru scriitori, fanteziile erotice care îi implicau pe cei proscriși în fața „preacurviilor” generau cele mai fremătătoare pagini de literatură în secolele trecută. Fiindcă, la fel ca teologii, scriitorii cunoșteau în egală măsură maxima populară „Cine în lume nu iubește / N-are nici de ce se spovedește”, au transformat-o repede în tramă. Astfel se face că literatura română, de la o vîrstă precoce, l-a concurat pe Boccaccio în ceea ce privește tema seducției clericilor sau a nobililor căsătoriți. Pînă la discuții filosofice mai serioase, corpul pătrunde ca temă prin conjugarea lui cu păcatul. Corpul ca dat diavolesc, corpul coruptibil, care invită la „preacurvii”, se numără printre primele reprezentări tari ale corporalității în textul literar. E lesne de înțeles că trupul acesta nu poate fi decît unul feminin, căci, deloc surprinzător, însă, acesta e debutul femeii în imaginarul ficțional autohton, cel puțin. Femeia și corpul sînt reprezentări interșanjabile, ambele au rolul de a spurca și de a îndemna la rele, iar aserțiunea apare încă de la începutul secolului al XVIII-lea în celebrele predici ale Mitropolitului Antim Ivireanul.
Cunoaștem și din programul pașoptiștilor că unul dintre boicoturile revoluționarilor cu privire la obiceiurile opresive ale nobilimii avea legătură cu „dreptul primei nopți” asupra robilor sau, mai bine zis, a slujnicelor. Desigur, problemele de abuz sexual și viol nu se puneau nicidecum în termenii aceștia, care au apărut mai tîrziu, ci în termenii onoarei și, de ce nu, ai păcatului – firește, e un păcat să iubești soțul/soția vecinilor, însă păcatul se amortiza sub raportul dominației și al proprietății, așa că puține slujnice scăpau nevătămate.
Vasile Voiculescu se înscrie și el pe lista autorilor care tematizează viciile preoților „fără de păcat“: în Zahei Orbul (1966), un preot mobilizează o întreagă grupare de tinere fete de mahala în jurul lui pentru a-i satisface fanteziile, iar atunci cînd cooptarea dovedea o epuizare a potențialelor ținte pentru preot, acesta nu se ferea să facă apel la diferite intermediare care să-i faciliteze extinderea panopliei de fete tinere. Din acest punct, în literatură s-a scris la fel de mult despre violența sexuală ca despre amantlîc, poate. Ce rămîne neschimbat în tonul acestor texte, de la Antim Ivireanul și pînă la Voiculescu, este că în aceste ecuații relaționale nu există decît ispitiți și ispititoare.
Și, pentru că tot vorbeam de pașoptiști, ei bine, unul dintre modelele intelectuale din epocă și o expresie a Luminilor în spațiul românesc, Eufrosin Poteca, profesor la „Sf. Sava“, se lăsa la fel de „ispitit” de tinerele din jurul lui. Poteca proba o formă de rezistență prin erotism, similară, dar într-un sens invers, cu narațiunea despre Gandhi, care, atunci cînd se afla într-un impas politic, povestește Andrei Oișteanu la un moment dat, se culca lîngă corpul frumos al unei virgine, fără a se atinge de ea. Anduranța în fața poftelor trupești îl întărea pe Gandhi și îi dădea și o tărie care reverbera asupra gesturilor sale politice. Ei bine, Poteca renunță la discursul „victimizat” al clericilor și e departe de orice anduranță în fața impulsului. El va spune, asemenea unui „trăirist”, că accesul la cunoaștere este experiența: cu cît trăiește mai mult amorul (despre formele căruia poate e mai bine să nu aflăm mai multe) alături de tinere frumoase sau „mueri de obște”, cu atît va ști mai bine să-i reziste, să se ferească de aceste alunecări în păcat și să-i „îndrepte și pe alții”. Însă cum? – nici răspunsul la această dilemă nu va fi dat de Poteca.
Într-o altă proză semnată de Voiculescu („Chef la mănăstire“, 1952), un stareț are o relație cu un tînăr călugăr. Legătura lor este oarecum acceptată tacit de către comunitatea monahală, căci, nu-i așa, spiritul și morala rămîn himere, în vreme ce pofta și dorința sînt mai palpabile decît corpul însuși.
