Una dintre artistele radicale ale Performance-ului, Marina Abramović, care a influențat fundamental arta secolului XX, explorează în creațiile ei o estetică și o etică a rănilor deschise, a corpului în pericol, a fragilității trupului suferind. Abramović pune în discuție, prin performance-urile ei, lupta tulburătoare a corpului cu propriile lui limite și vulnerabilități. Pentru artistă, corpul este un teritoriu care se modifică sub ochii noștri, care suferă în prezența noastră, care este rănit și continuă să existe cu toate urmele rănilor la vedere, care continuă să se privească în oglinda propriei lui dureri, în relație directă cu participanți la performance-uri, care aleg, agenți ai intensificării durerii. Odată cu Performance-ului anilor ’60 și ’70, putem vorbi de o schimbare fundamentală în felul în care harta visceralității corpului este construită și deconstruită. Corpul artiștilor și artistelor, și corpurilor privitorilor participă la un pact al acutizării stărilor fizice extreme, care își propun să neliniștească, să perturbe, să destabilizeze confortul receptării. Corpul devine un material fragil, pe care se citesc atrocități normalizate. Pielea e locul pe care se scrie suferința lumii din jur. Nimic nu o mai protejează. Nimic nu o mai alină.
Această hiper-vulnerabilizare pe care Performance-ul o transformă în poetică și politică a afectelor devine marca definitorie a unor spectacole autobiografice în care corpurile actorilor și actrițelor capătă o intensitate pregnantă. Se creează astfel cadre noi de reprezentare și expunere, în care corpurile vin cu poveștile lor încărcate de o aură narativă subiectivă. Întrebările care se ridică sînt: care este rolul corpului în construcția poveștilor personale? unde se plasează corpul la limita dintre narațiune intimă, reflecție socială prin intermediul acestei narațiuni și teatralitate? este corpul-confesiune un nou corp scenic, diferit de corpul actorului/actriței care reprezintă un personaj? Sînt doar cîteva întrebări dintr-o suită de chestionări asupra legăturii dintre corpul care se autonarează, poveste și reprezentare. Performînd pe scenă o poveste care este însăși povestea devenirii lui în etape existențiale de multe ori dureroase, corpul poartă cu el efecte de semnalizare intimă. Faptul că ceea ce spune este ceea ce i s-a întîmplat face ca limita dintre empatia imediată, greu de filtrat, și receptare lucidă să fie uneori foarte greu de trasat. Cu alte cuvinte, ce ne emoționează mai mult? Corpul actorului sau corpul omului a cărui subiectivitate ne este devoalată și care ne face părtași la un moment existențial uneori copleșitor pe care știm că l-a trăit? În acest punct al analizei, mi se pare deosebit de importantă o precizare. Cu cît corpul care vine în fața noastră cu propria lui biografie devine un corp-punte de reflecții sociale, un corp care face legătura dintre el și mai mult decît el, dintre confesiune transformatoare și multiplicări non-intimiste ale acestei confesiuni, cu cît aduce în proximitatea noastre mai multe problematici care să ne privească și care să privească un întreg context politic, cu atît devine mai necesară și mai semnificativă prezența lui. Cum reușește să treacă pragul autobiografiei, cum reușește să se ficționalizeze multireferențial – în aceste negocieri de prezență cred că stă extraordinara lui resursă de semnificare a spectacolului.
Există, în ultima vreme, în România, o serie de spectacole care au identificat și au mizat pe potențialul transformator al performării autobiografiei, utilizîndu-i inteligent și sensibil funcția și semnificațiile. Voi aminti doar cîteva: Jurnal de România. #AiciSeViseazăLaSchimbare, scris și regizat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul MASCA, în care actorii și actrițele abordează, cu umor, luciditate critică și emoție atent temperată, etape importante din biografiile lor, anti(aging) – spectacol de dans creat de Mădălina Dan și Mihaela Dancs – o intensă experiență a relației dintre corp, îmbătrînire, boală, Prețul aurului, text și regie Eugen Jebeleanu (Centrul de Teatru Educațional Replika). Corpul devine în toate aceste spectacole o hartă a vulnerabilităților lumii în care trăim, o hartă cu trasee epidermice hiper-senzoriale.
Mihaela Michailov este dramaturg și critic de artele spectacolului.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
