Balzac publica în 1831 – sub titlul Maître Frenhofer, devenit Le Chef-d’œuvre inconnu odată cu integrarea în Comedia umană (1846) – o nuvelă cu dens substrat reflexiv asupra artei. Plasată în veacul al XVII-lea, trama narațiunii este nutrită de „capodopera necunoscută” a misteriosului pictor Frenhofer, un tablou la care lucrează de multă vreme, dar pe care nu-l poate finisa în absența modelului ideal, „intruvabila Venus”. Cu concursul mai tinerilor Porbus și Poussin, soluția pare a fi Gilette, iubita celui din urmă, care va poza pentru ca bătrînul Frenhofer s-o desăvîrșească pe Catherine Lescaut, „la belle noiseuse”, iubita sa (imaginară). Fără a intra în amănunte, rezultatul este o vîltoare cromatică din care abia dacă mijește vîrful unui „picior delicios”.
Adepți ai artei clasice, figurativ-mimetice, Poussin și Porbus sînt dezamăgiți de pînza maestrului: spre deosebire de creatorul ei, lor le rămîne total necunoscută capodopera. Nimic mai firesc: pentru Frenhofer, scopul artei nu este să reproducă natura, ci s-o exprime; nu creatura, ci creația, nu carnalul, ci duhul frumuseții disimulat de întrupare. Din acest clivaj de viziune decurge tîlcul narațiunii sofice a lui Balzac.
Personajul conceptual Frenhofer, cu care se va identifica Cézanne, poate fi socotit, mutatis mutandis, „strămoșul” necunoscut al creatorului Păsării în văzduh; în fapt, al zborului disimulat din vertijul imanenței. În același timp însă, opera agonistului balzacian, pusă în exergă prin ekphrasis, poate fi asociată, la fel de bine, creațiilor literare în care reprezentările frumuseții feminine transcend valențele corporalității, formele și materia. Astfel de creații cristalizează promontoriul diafan dintr-un peisaj înțesat îndeobște de învoalte imagini ale feminității voluptuos-ispititoare, ale femeii fatale (la belle dame sans merci) sau ale inocenței nubile. Inutil de recurs la exemple, e un peisaj cunoscut.
Dacă în acest tărîm fascinația și patima sînt induse versantului masculin de armonia ardentă a formelor, promontoriul se impune prin no-corporalitate: aici, aidoma sugestiei din Capodopera necunoscută, mișcarea fără materie este cea care fascinează ori mistuie. Realitatea imaginarului se dovedește mai densă decît realitatea carnală. Poezia, creatoare de lumi – după cum remarca Octavio Paz („La poesía revela este mundo; crea otro”) –, confirmă din plin filonul ideatic din nuvela balzaciană, cu adîncă rădăcină în timp (pînă la Platon) și cu fulgurante emergențe în plan poetic. Dintre exemplele românești posibile, voi iscodi în survol un singur făgaș, eminescian.
Miron și frumoasa fără corp este poemul ireductibilei seducții izvorîte din abisul non-corporalității. Suferința existenței – „dureros de dulce” (Odă), „vecinic Ahasver” (Mureșanu) – pare să se estompeze aici sub zodia întîlnirii cu „preacurata neființă”. Curbura tensională a poeziei lui Eminescu se întinde astfel de la figura lui Ahasverus, relicva vie a suferinței perpetue, și „rîndul celor ce n-au fost niciodată”, cei neatinși de pripa „numărul[ui] vieții”, așa cum este arătarea luminoasă din poem. Într-adevăr, singularitatea frumoasei vine tocmai din „corporalitatea” ei himeric-seducătoare: „bruma diamantină” a țesăturii străvezii „îmbracă” o fantasmă ce-„ncremenește” lac și muritor. Pășind în apă, „Totuși valul nu se taie /.../ Și deși în lac înoată, / El nu mișcă, nici se-ncreață /.../ Și cînd lacul părăsește / Pe-al ei corp ea tot nu-i udă”.
Într-un bruion din fragmentarium, Eminescu nota că „adevărata frumuseţe” constă nu în „proporţii de forme”, „ci consistă în proporţia de mişcări [...]. Frumuseţi moarte sînt cele cu proporţii de forme, frumuseţi vii, cele cu proporţii de mişcări (s.a.)”. Or, în poemul vizat – cu știută rădăcină de basm (cules de Kunish), dar și cu ecouri de mit Diana-Artemis –, adevărata frumusețe este tocmai aceasta: mișcare imaterială. Hipnotic, corpul „eteric / Nesimțit, ca de fantasme” – la Ion Barbu, Eva are „trunchi de fum” – subjugă pe deplin gîndirea lui Miron; fascinația frumuseții eidetice – femeia ca „făptură a minții” (O arfă pe-un mormînt) este un veritabil topos în poezia eminesciană – îi dezvăluie că ceea „ce-i mai mare / ’N-astă lume trecătoare” adie de dincolo de lume, de dincolo de „numărul vieții”.
Îmbiată să se-ntrupeze, (ne)făptura „grăiește” astfel: „Asta n-o pot, că ce pipăi, / Numărul vieții pripă-i, / Trecător de unde-un șopot / Și ființa lor o clipă-i, / Eu eternă sînt... și n-o pot!”. Dar, deși unor Poussin și Porbus le-ar putea sugera haosul ori nimicul – „Arătarea-i luminată / Nici o umbră ea nu face” –, frumoasa fără corp își manifestă densa realitate în imaginar, la fel ca avatarul său dintr-un poem al lui Duiliu Zamfirescu, Fiica haosului: „Sînt o imagine de stea / Înmormîntată într-o minte”. Ceea ce se află dincolo de „numărul vieții” este însă orizont germinativ pentru ființare, căci, postulează Heidegger, Nimicul „ține în chip originar de esența însăși”, face posibilă „starea-de-revelare a ființării ca ființare”; iar exemplele la care m-am oprit dovedesc că arta iluminează toate abisurile, inclusiv pe acela al consistenței fără subzistență.
Pompiliu Crăciunescu este critic literar.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
