Se întîmplă uneori să rămînem fără cuvinte. Aceasta poate avea loc în sensul englezescului „to be at a loss for words”, atunci cînd, copleșiți de o emoție puternică, încurcați sau surprinși de o situație ieșită din comun, nu știm nici ce și nici cum să zicem. Pe de altă parte, putem ști foarte bine ce anume vrem să spunem, însă nu și cum anume să o spunem. În primul caz, lipsa articulării oricărui sens determină liniștea sau imposibilitatea discursului. În cel de-al doilea, sensul ne este prezent în minte, însă cuvîntul potrivit se lasă așteptat, spunem că „ne stă pe limbă” sau, mai ales cînd vorbim într-o limbă străină, pur și simplu nu ni-l mai amintim. În astfel de situații, de cele mai multe ori corpul nostru preia aproape automat funcția expresivă a limbii prin banalele gesturi. Altfel spus, începem să vorbim cu mîinile, ca într-o pantomimă, sau să indicăm spre lucrul la care ne referim etc. Dar această modalitate expresivă corporală nu se activează doar în absența cuvintelor, ci este o parte esențială a comunicării. De cîte ori nu ne surprindem gesticulînd într-un apel video, deși mîinile nici măcar nu ne intră în cadru, sau simțim nevoia chiar și în comunicarea prin mesaje să punctăm anumite nuanțe folosind așa-numitele emoji? Astfel, una dintre cele mai răspîndite teze privitoare la funcția gesturilor susține că ele însoțesc limbajul în maniera unui supliment care completează sau precizează sensul celor spuse. Însă cu aceasta povestea expresivității corporale nu este nicidecum încheiată, iar caracterul său rămîne unul misterios. Cum se face că, dincolo de orice bariere socio-culturale, o mișcare corporală poate fi înțeleasă ca una menită să transmită un sens? De bună seamă, pînă la a descifra și înțelege sensul unui gest, trebuie să îl recunoaștem ca atare. Trebuie, cu alte cuvinte, să ne dăm seama că, de fapt, corpul celuilalt „vrea să spună ceva”, că are o intenție comunicativă concretă și nu, să zicem, una practică. Așadar, înainte ca mișcarea corporală să comunice un sens aflat în cutare sau cutare raport cu limba vorbită, ea trebuie să întemeieze și să mențină între cei de față o relație comunicativă.
Dar care este, acum, specificul acestei relații comunicative? Într-un text din 1932, Edmund Husserl arată că esența comunității care se realizează prin actele de comunicare rezidă în unitatea specifică unui „noi” sau, în termenii discuțiilor contemporane, a unei intenții colective. Or, pentru a avea de-a face cu un „noi” nu este suficient doar să fim prezenți unii lîngă ceilalți și să ne recunoaștem ca atare, ci totodată să intrăm într-o relație de tipul „eu-tu”, fiind orientați unii către ceilalți și avînd, de asemenea, intenția și voința de a semnala sau de a aduce la cunoștință celorlalți acest lucru. Aceasta constituie, în teoria husserliană, natura comunicării care formează o comunitate. Prin urmare, comunicarea presupune ca celălalt să mă perceapă și să mă înțeleagă ca implicat, la rîndul meu, într-un act de comunicare ce i se adresează. Ceea ce revine la a spune că mutarea mea comunicativă nu constă în primul rînd în transmiterea unui sens, ci mai cu seamă în semnalarea implicită a intenției mele comunicative celuilalt, care, la rîndul său, o va recunoaște. De aceea, comunicarea constă întotdeauna dintr-o adresare care este preluată de celălalt, astfel formîndu-se relația „eu-tu” specifică unui „noi”. Doar pe baza acestei unități a adresării și preluării ei poate apărea răspunsul în genere, fie ca unul de acord sau dezacord.
În acest cadru al intenționalității colective specifice unui „noi” comunicativ, gesturile nu mai pot fi înțelese pornind strict de la individ, ca simple gesturi ale mele, ci totodată de la un subiect plural, ca gesturi ale noastre. Aceasta nu înseamnă, desigur, că mișcările corpului meu și gesturile mele sînt dictate brusc de o entitate supraindividuală, ca un soi de minte de grup, ci că, deși ele rămîn propriu-zis ale mele, sensul și forma lor sînt determinate de unitatea „noi” a comunității comunicative și de mediul ei înconjurător. În felul acesta, s-ar putea înțelege de ce anumitor comunități le sînt proprii un anumit stil și o anumită dinamică gestuală. De pildă, gestica amplă și teatrală a napolitanilor a fost pusă de cercetători pe seama condițiilor istorice specifice vieții din Napoli, un oraș agitat, aglomerat, zgomotos, în care atenția interlocutorului era greu de captat și de menținut în conversație, determinînd astfel un anumit stil gestual al comunității, sedimentat în subiectivitatea plurală de-a lungul generațiilor. Astfel, în rolul lor de acțiuni care întemeiază și păstrează unitatea comunicativă, gesturile sînt determinate în chip esențial de situația concretă a subiectului plural și a lumii sale înconjurătoare și nu de deprinderile, obiceiurile sau înclinațiile fiecărui subiect individual. Ceea ce, în sfîrșit, arată că întîlnirea abstractă dintre gest și idealități precum sensul, conceptele sau limba se realizează de fiecare dată în și prin ceea ce am putea numi corpul comun al comunicării.
Alexandru Bejinariu este cercetător în filosofie la Institutul de filosofie „Alexandru Dragomir” unde a coordonat proiectul postdoctoral „Experiența stranietății: între responsivitate și transpozabilitate”.
.jpg)
