Ora De Citire

Auzim în jurul nostru că în România nu se citește sau că nu se mai citește. O afirmație atît de des întîlnită că poate fi chiar suspectată că a devenit un clișeu. În ce măsură e însă adevărată?

Cînd spunem „vreau să citesc”, vorbim și despre voință. Iar cînd vorbim despre voință, ajungem inevitabil la disciplină.

Atunci cînd ai în față o carte, citești în ritmul tău, internalizezi conținutul, te poți opri să meditezi asupra lui, îl reiei dacă simți nevoia, eventual dai paginile înapoi pentru a-ți reîmprospăta memoria și a face o nouă conexiune...

În istoricul confruntării mele cu întrebarea „De ce (să) citim?” am trecut prin trei etape. Cea dintîi, eruptivă, a fost „Să mă ia naiba dacă știu”. Cea de a doua, sibilinică, s-a pus sub umbrela lui „Depinde”.

La început de septembrie, vine prima oră de literatură cu setul clasic de întrebări destinate acomodării: cartea citită recent, ce se citește în jurul vostru, care este editura preferată și de ce, dacă ai face un dar, ce carte ai alege și pentru cine?

Ce anume îi mai determină, azi, cînd atenția ne este fragmentată şi sabotată permanent, să cumpere cărți și să se așeze cuminți ca să le citească?

Realmente, dacă ceva a rămas constant și în vînzări, și în aprecieri, atunci putem vorbi de literatura pentru copii. Familiile care au avut copii după 1990 au văzut în carte un semn de bucurie.

Cred că este necesar să găsim echilibrul între lista canonică obligatorie, la care eu nu aș renunța, și lecturile de plăcere. Fiindcă ne place ciocolata, dar o mîncăm cu măsură, orientîndu-ne și către alimentele recomandate de medic.

Nu numai cărțile pentru adulți au fost disecate pentru copii, ci chiar și cărțile pentru copii: există în librării povestiri după poveștile pentru copii. În cuvinte puține și desene multe.

Așa cum nu există „copii” în general (fiecare copil este o personalitate unică și irepetabilă), nu există nici „părinți” în general: fiecare mămică și fiecare tătic și-a expus propria strategie.