Sîntem un grup imposibil de încadrat într-o singură tipologie. Printre noi sînt filologi, dar și oameni care vin din lumea cifrelor şi a științelor exacte. Avem un proaspăt psiholog în grup, precum și o scriitoare care urmează să-și mai lanseze o carte. Un altul este pasionat de speologie: în week-end face trasee montane, iar în vacanțe explorează relieful carstic din România. Unii vorbesc mult, intră repede în dezbatere și își susțin ideile cu patos. Alții ascultă liniștiți și intervin abia spre final. Unii își comandă matcha, alții nici nu vor să audă de băutura aia verzuie. Unii vin cu prăjituri făcute în casă, după rețete descoperite în cărțile citite, alții nu știu nici să-și fiarbă un ou. Unii sînt singuratici și preferă compania cărților celei a oamenilor, alții sînt mereu înconjurați de prieteni și cu agenda de evenimente plină. Unii preferă non-ficțiuni, alții devorează thrillere și horror. Unii vor doar cărți tipărite, alții ascultă zeci de ore de audiobook-uri. Unii caută firul epic, alții încearcă să înțeleagă cum e construită o frază sau cum funcționează structura unui roman.
Sîntem foarte diferiți. Și totuși, în prima marți din lună, ne adunăm la Cărturești Mercy, în Timișoara, în jurul aceluiași lucru: cartea lunii. Coordonez clubul Infuzie de Carte de mai bine de doi ani şi jumătate. Recent, am simțit nevoia să-i întreb pe colegii mei de lectură de ce (mai) citesc? Ce anume îi mai determină, azi, cînd atenția ne este fragmentată şi sabotată permanent, să cumpere cărți și să se așeze cuminți ca să le citească? Răspunsurile sînt la fel de diferite ca noi.
Miriam vorbește despre empatie și îmi amintește de Azar Nafisi: „Numai prin literatură poate cineva să se pună în locul celuilalt, să-i înțeleagă părțile diferite și contradictorii”. Pentru ea, o carte bună te împiedică să judeci un om după o singură etichetă.
Alexia vede în citit o oază de liniște. Așteaptă să ajungă de la serviciu ca să mai citească puțin și se bucură anticipat de cartea pentru luna următoare. Pentru ea, lectura e un ritual, dar și o formă de a-și satisface „setea de cunoaștere”.
Cora spune că a ajuns la vîrsta la care citește pentru a fi vrăjită. Caută cărți care să o ducă într-o altă dimensiune, să o impresioneze așa cum fac îndrăgostiții în primele săptămîni. Astăzi apreciază mai ales creativitatea unei opere literare.
Isabella crede că, indiferent cît de mult ai călători sau cîte ai experimenta în viață, fără literatură îți scapă o anumită dimensiune. Poate că acel „ceva” se numește deschidere, înțelegere, empatie sau inteligență emoțională. Dar, în esență, este dorința de a ieși din tine, de a înțelege că nu ești singur pe aici și că merită, măcar din cînd în cînd, să încerci să fii mai bun.
Monica vede în citit un pilon de bază, la fel de important ca familia sau școala, care ne ajută să ne formăm ca oameni și să ne păstrăm o coloană vertebrală.
Maria caută prospețimea; o interesează cum reușește un autor să spună ceva nou despre teme vechi de cînd lumea și cum mînuiește limbajul pentru a-și construi viziunea.
Cristina spune că, de cînd a început să citească, vede lumea diferit și se bucură de mici detalii – de pildă, de emoția simplă pe care o simte de fiecare dată cînd trece pe lîngă o librărie sau un anticariat.
Pentru Timeea, lectura pune pe pauză tot vuietul din jur. Cinci minute sau două ore, nu contează, cititul e spațiul ei de deconectare.
Claudia asociază cărțile cu o stare de fericire rămasă din copilărie, cînd mama ei nu o mai putea desprinde de paginile unei cărți. Pentru ea, o zi în care n-a citit e o zi în care a pierdut ceva.
Evident, nu există răspunsuri greșite, ci doar afirmații care arată, încă o dată, cît de diferiți sîntem. Dar mai e ceva ce merită punctat: avem nu doar gusturi diferite, ci și interpretări care trimit o carte în direcții complet neașteptate. E fascinant – și uneori de-a dreptul straniu – să constat la întîlnirile noastre cum un roman care mi-a plăcut enorm (primul exemplu care îmi vine în minte este Kairos de Jenny Erpenbeck) e desființat de alți membri ai clubului din motive la care nici nu m-aş fi gîndit. Ceea ce contează, însă, e modul în care sînt articulate opiniile, rigoarea argumentelor și, mai ales, faptul că fiecare intervenție e ascultată pînă la capăt, fără întreruperi. E un dialog în cel mai curat sens al cuvîntului.
Poate că cel mai important lucru care s-a întîmplat la acest club nu este ce am învățat din cărțile pe care le-am citit, ci faptul că am ajuns să ne strîngem, lună de lună, în jurul aceleiași mese. O carte a fost, de multe ori, doar punctul de plecare, pentru că de acolo discuțiile au alunecat spre experiențe personale, întrebări pe care ni le punem sau lucruri despre care, poate, nu am fi vorbit în alt context. Așa s-a format o comunitate.
După fiecare întîlnire plec cu un sentiment de optimism pe care nu îl am în general. Mă gîndesc că, într-o lume în care aproape totul ne îndeamnă să facem altceva, mai repede și mai mult, există încă oameni care aleg să lase deoparte alte planuri pentru cîteva ore de lectură și conversație. Oameni care vin la club cu cartea citită, cu pagini subliniate, cu citate scoase, cu întrebări la care chiar vor să găsească un răspuns.
Și atunci îmi spun că poate nu sînt chiar pierdute lucrurile, că poate avem încă motive să fim optimiști.
Raluca Hatmanu este jurnalistă freelance și scriitoare.
