„Literatura pentru copii nu s-a devalorizat în ultimii 40 de ani“ – interviu cu Ovidiu ȘIMONCA

Realmente, dacă ceva a rămas constant și în vînzări, și în aprecieri, atunci putem vorbi de literatura pentru copii. Familiile care au avut copii după 1990 au văzut în carte un semn de bucurie.

De-a lungul celor aproape 30 de ani de cînd există editura dumneavoastră, ați sesizat scăderi sau creșteri importante ale numărului cumpărătorilor de carte din România? Ați putut diferenția aceste eventuale variații în funcție de motive (economice sau culturale)? Se poate spune că astăzi, de exemplu, față de anii 2000, a scăzut (sau a crescut) apetitul general pentru lectură?

Am trăit perioade cînd cartea nu era un produs de lux, era o însoțitoare perpetuă a realității noastre cotidiene. În anii 1990, dar și imediat după 2000, cartea se vindea, așa cum se vindeau pîinea, laptele sau scaunele făcute la IKEA. A existat o vreme cînd editurile scoteau o carte pe zi – era cazul Editurii Polirom –, dar nici celelalte nu se lăsau mai prejos, multe edituri (să spunem cel puțin zece), în primele două decenii de tranziție, reușeau să publice peste 200 de titluri pe an. A fost în industria editorială o efervescență, o putere și o inspirație – susținute financiar – de a crește autori români, de a oferi lumii românești cărți necesare, cărți esențiale. S-a născut o nouă generație de prozatori români, care au debutat după 1989, care au avut edituri potrivite, dar și alte domenii umaniste (istoria, filosofia, pedagogia, economia) au avut acoperite, prin cărți, golurile din comunism. Astăzi, dacă ar fi să vorbim numai de istorie, știm mult mai mult ‒ avem mult mai multe documente interpretate, despre al Doilea Război Mondial, despre Pogromul de la Iași, despre deportările din Transnistria, despre sovietizarea și acapararea țării de către comunism ‒ decît știam în anii imediați de după 1989. Apetitul pentru carte s-a rupt, întîi, prin criza din 2008-2010, apoi prin crizele de după pandemie. Astăzi, românul (în sens generic) nu mai citește: nu mai are bani pentru cărți, salariul său trebuie să acopere nevoile primare, e mai temător, mai supus influențelor de pe TikTok. Cartea nu mai este reazem. Trăim într-o lume în care nu mai vrei să știi, ci doar să te amuzi sau ajungi să te înregimentezi în cauze dubioase.     

Pare evident că, în timp, apar și dispar unele de mode de lectură. Îmi puteți da cîteva exemple? Ce e la modă să citești astăzi?

Cărțile de dezvoltare personală au fost un sprijin pentru cititori, lucru vizibil și la Curtea Veche Publishing. Oamenii erau vulnerabili, ieșeau din comunism, suportau concedierile și șomajul, mulți, mulți ani după 1990, o carte care încerca să-ți amelioreze sufletul, să te facă să fii mai puternic, să cauți în tine susținere, răsplată și voință de autodepășire era căutată și devenea însoțitoarea ta. Da, și azi, cărțile de dezvoltare personală sînt în top, dar sînt tot multe titluri, la tot mai multe edituri; încet-încet s-a ajuns la o inflație, ești bombardat cu tot felul de rețete sau sfaturi pentru a supraviețui.

Există genuri, subiecte sau cărți anume care s-au bucurat de o vînzare relativ constantă, indiferent de perioadă?

Îmi permit să cred că există un gen care nu s-a devalorizat niciodată în ultimii aproape 40 de ani: literatura pentru copii. Realmente, dacă ceva a rămas constant și în vînzări, și în aprecieri, atunci putem vorbi de literatura pentru copii. Familiile care au avut copii după 1990 au văzut în carte un semn de bucurie pe care îl puteau oferi copiilor, poate și o cale de dezvoltare plăcută, înțeleaptă, atrăgătoare. Din păcate, undeva între gimnaziu și liceu se pierde bucuria lecturii și se ajunge la o robotizare a elevilor, se învață după șabloane și avem sporadic racordarea la literatura contemporană. Astăzi, la bacalaureat, avem doar două opere postbelice: Moromeții și piesa Iona de Marin Sorescu, publicată în 1968. Nu se face nimic, în școală, mai ales la liceu ‒ pentru că în gimnaziu mai sînt fragmente din autori contemporani, de la Mircea Cărtărescu la Ioana Pârvulescu, de la Matei Vișniec la Doina Ruști, de la Lavinia Braniște la Adina Popescu sau Cristian Fulaș ‒ despre literatura română după 1989. Sigur, sînt profesori care fac cluburi de lectură, care cheamă scriitori vii, în fața elevilor, dar și acești profesori sînt sufocați de birocrație și de programe stufoase și închistate. Alecart, minunatul club de lectură de la Iași, susținut de profesorii Emil și Nicoleta Munteanu, este, cumva, o inițiativă privată, o excepție remarcabilă, o dorință a acelor doi profesori să arate copiilor că scriitorii români contemporani merită citiți, merită să-i descoperi.

Cît de gravă e situația cauzată de mărirea TVA-ului care a scumpit cărțile și cum vedeți rezolvarea ei?

Foarte gravă. Mărirea TVA a lovit crunt în piața de carte. Am făcut, în martie 2026, în revista Matca, o anchetă printre editori și nimeni nu era optimist sau măcar să creadă într-o firavă redresare. Mărirea TVA a însemnat mărirea prețului la carte. Salariile românilor au rămas la fel, așa că puterea de cumpărare a scăzut, iar primele sacrificate au fost cărțile. Oricît și-ar dori românii să citească, nu mai pot, se uită pe facturi, cumpără alimente și taie din banii pentru cărți. Sau caută cărți foarte ieftine ‒ multe edituri au trecut la campanii masive de reduceri, tocmai pentru a mai mișca ceva într-o industrie înțepenită. Nu știm ce se va întîmpla mai departe; doi editori, Silviu Lupescu (Polirom) și Barna Nemethi (Curtea Veche Publishing) vorbeau, într-o anchetă din Forbes România, că acest cuvînt, criză, nu mai este adecvat, criza este ceva temporar, astăzi sînt cascade de crize, valuri-valuri, iar consecințele se văd: planuri editoriale comprimate, cărți amînate, cărți care nu mai sînt publicate, mare prudență în publicarea unor debuturi (mai ales în literatura română). Astăzi, fiecare editor este un contabil, care socotește zilnic dacă s-a ameliorat ceva în vînzări sau este tot greu, dificil, apăsător.

Dincolo de TVA-ul mărit, cu ce alte probleme serioase se confruntă o editură din România de azi?

Nu se aplică Legea Bibliotecilor, în vigoare din 2013, care ar fi trebuit să asigure fonduri pentru biblioteci, atît de la nivel local, cît și central. Bibliotecile nu primesc carte nouă, nu sînt bani, peste tot se aude acest slogan care, de fapt, în domeniul cultural, ne condamnă nu doar la analfabetism funcțional, ci și la o îndepărtare de carte, apare pernicioasa idee se poate trăi și fără carte, de ce să ne zbatem să avem redactori foarte buni, traducători minunați, graficieni excelenți, tipografi care pot să-ți facă, în România, orice tip de carte, oricît de complexă ar fi ilustrația și paginarea? Nu-i mai bine să scrollezi pe TikTok? Scrollatul pe TikTok înseamnă și bazine întregi de hate, și absența unei gîndiri critice și nuanțate; practic, pierdem virtuțile izvorîte din cărți și ajungem la o uniformizare, la o viteză a receptării care duce la superficialitate, la o viteză a unei vieți în care nu-ți mai pui întrebări, te hlizești, aplauzi sau urăști în haită și n-ai nevoie de dezbatere, toleranță, civilitate.   

Cine și cum ar putea atrage publicul actual spre cărți? Cum se poate cultiva, și forma un viitor public de carte?

Există ceva care arată frumos. Avem librării, în majoritatea orașelor reședință de județ, în care îți face plăcere să intri, să vezi o carte, să citești un fragment, să ai un scaun sau un fotoliu în care să stai, să ai o masă la care să transcrii un citat. Sigur, librăriile sînt, și ele, puține, dar avem în orașele mari librării ca lumea. Parcă și librarii s-au mai deșteptat, nu mai sînt doar distribuitori de carte, ci oameni care îți prezintă o carte, care știu să-i facă cărții nu doar promovare, ci și un strop de analiză. În plus, și în România, librăriile devin locuri de întîlnire, spații de comuniune, locuri de descoperire a unor prieteni prin intermediul cărților și al lecturii. Nu peste tot e așa, mai avem de lucrat în această direcție: librăriile ca focare de răspîndire a cărților și a cunoașterii, dar parcă este mult mai bine ca în urmă cu cîțiva ani, cînd descopereai un om plictisit, care nu știa mai nimic despre cărți. În Franța, dacă vă uitați la fenomenul din fiecare toamnă, acea Rentrée littéraire, unde noutățile sînt de ordinul sutelor, cel puțin 500 de noi apariții, veți vedea că librarul devine și un pic de critic literar, și un pic de jurnalist, și un om cu fler, care poate recomanda vîrfurile unui sezon. Și în România, profesiunea de librar începe să se profesionalizeze, pui mai multă încredere în librar. Din păcate, oricît de priceput ar fi librarul, cel care cumpără este, pînă la urmă, cititorul. Care tocmai ce a primit factura la electricitate, iar fata lui a rămas fără papuci de sport la școală. Sau fără caiete, sau a primit manuale rufoase, iar părinții trebuie să cumpere altele, citibile.

Ce șanse de reușită credeți că ar avea eventuale încercări de a relansa cititul de carte, de a face ca lectura să devină ceva cool, să zicem? Există prin alte părți exemple care ar putea fi urmate?

Cultura nu este un capriciu, o chestie opțională, o atingere întîmplătoare, un puf de la un spray aproape gol. Avem nevoie să citim, așa cum avem bucuria să petrecem o seară la teatru, la operă, la film. Din păcate, cultura este încă într-un țarc tot mai îngrămădit. Televiziunile noastre sînt pline de politică, sterilă și partizană, dar nu dau o agendă culturală, difuzează rar un interviu cu un scriitor, cu un pictor, cu un regizor. Sigur, avem Radio România Cultural și TVR Cultural, care continuă să informeze, să fie racordate la realitatea culturală contemporană, dar nu pare să fie de ajuns. Cultura ar trebui să fie prezentă pe posturi generaliste, în jurnale difuzate la ore de vîrf. Pe vremuri, PRO TV invita, dimineața, zece minute, redactori sau editori care prezentau șapte-opt cărți, din domenii variate. Așa făceau și alte posturi de televiziune. Azi, s-a pierdut acest obicei. Da, mai aflăm din mult hulitul TikTok despre anumite cărți, dar, de obicei, ni se arată cartea trei secunde și ni se zice ce faină este, cum te ține pînă la ultimul rînd. Sigur, pe criza asta din industria cărții, orice firicel de promovare este binevenit, că este pe TikTok, Instagram sau Facebook, că avem lansări, că ducem cartea și autorul în diverse festivaluri literare. Orice formă de promovare ajută cărții. Doar că avem de împins un vagon, iar noi îl atingem cu pana de gîscă. Nu există prea mult în promovare, orice cale prin care o carte poate ajunge la cititori trebuie încurajată. Și se insistă, spre beneficiul cărții și al cititorilor, pe întîlnirile față în față, cele în care cititorul și autorul sînt împreună, iar cititorul are curajul să-l întrebe pe autor cîte-n lună și-n stele, iar autorul să răspundă, cu umor, cu exemple personale. Dacă mai fac și o fotografie la final, la autografe, vă dați seama ce gest de ieșire din criză avem, cum ne vom redresa și vom trăi fericiți împreună, cititor și autor?

 

Ovidiu Șimonca este editor la revista MATCA & PR Curtea Veche Publishing.

Share