De-a lungul timpului, implicată fiind în activitățile ANPRO, am tot scris despre lectura școlară, inclusiv în Dilema veche, de aceea mă voi raporta și la răspunsurile de acum aproximativ o decadă, marcînd eventuale schimbări, astfel încît cititorii să aibă o imagine mai amplă cronologic din interiorul sistemului.
Încep cu întrebarea din redacție care mi-a atras atenția și care schimbă perspectiva discuției, în raport cu anii trecuți: de ce se mai citesc cărți? În era Inteligenței Artificiale (IA), sînt nevoită să construiesc argumentații plecînd de la această idee, atît pentru elevii mei, tot mai mulți nededulciți cu mirodenii pe hîrtie, cît și pentru mine.
Inteligența Artificială oferă instantaneu răspunsuri la multe dintre întrebările pentru care, în trecutul nu foarte îndepărtat, deschideam două-trei volume ca să ne lămurim, astfel încît este de înțeles de ce am ajuns să ne întrebăm ce rost mai au cărțile. Cele fizice s-au împuținat simțitor în bibliotecile personale, dar și cele digitale pot fi rezumate în secunde, drept urmare, la ce bun travaliul lecturii? Desigur, împrumut aici perspectiva elevilor mei, unii dintre ei copii deloc răuvoitori și dotați cu spirit critic.
Chiar dacă folosesc și eu scurtătura IA, nu renunț la cărți – le-am mărturisit. De ce? – m-au obligat să mă întreb. Pentru că fac parte din ,,stilul meu de viațăˮ, am crescut cu ele, mi le-am dorit, le-am privit, de multe ori, în vitrine, cu jind, fiindcă nu mi le permiteam, așa cum eroii din poveștile citite în copilărie rîvneau la pîine sau prăjituri. Nu sperați că veți scăpa de cărți – le spun profesoral, împrumutînd un titlu cunoscut. Totuși... Ne așteaptă un viitor cu totul imprevizibil.
Cum să mai creștem cititori?
Cred că soluția este să facem din lectură, sub orice formă ar fi cartea, un stil de viață. Anii de predare mi-au dezvăluit o constantă – copiii citesc dacă au un model, mai întîi în familie, apoi la școală și, important în adolescență, printre prieteni.
Copiii devin cititori și dacă au acces la carte. Ea costă, este suprataxată în momente de criză (ca acum), iar statul român, de 25 de ani de cînd sînt profesoară, nu a investit sistematic în biblioteci sau în programe de literație. Costurile au fost plătite de părinți, de profesori sau de ONG-uri. De exemplu, de vreo zece ani duc cărți gratuite în școala mea prin Programul Fanbook al CSR Mindset. Nu aș fi reușit altfel să citesc și să discut aceeași carte, nouă, din literatura contemporană, cu toți elevii mei, indiferent de statutul lor social. A citi și a discuta despre ce am citit, dincolo de textele din manual, este una dintre cele mai eficiente metode de alfabetizare funcțională.
Chiar și la liceu, chiar și cu literatura clasică, apare această problemă a costurilor. Copiii și părinții lor o invocă deseori, deși în mîna elevului există un telefon cu mult mai scump. Învățămîntul este gratuit, bibliotecile nu există, nu au mai primit fond nou sau nu sînt lîngă casă, au dat deja bani pe manuale, fiindcă statul nu oferă un exemplar nou sau nu se asigură că există manuale la început de an (cum se întîmplă și acum), nu folosesc varianta digitală pentru că stau mult în fața ecranului sau nu au calculator ori Internet etc. Am înșirat cîteva dintre motivele invocate pentru a nu cumpăra cartea din bibliografia obligatorie.
Este un semn că lectura reprezintă o valoare declarată, dar nu și bugetată pe măsură, deci interiorizată – fie că e vorba de familie, fie de guverne. Profesorului i se cere constant să găsească soluții, fără a primi susținerea necesară nici la nivelul școlii, nici la nivelul sistemului.
Cărțile online au fost o salvare, dar revoluția digitală și-a arătat, între timp, limitele, telefoanele nu mai sînt utilizate în oră. Acasă, rareori tehnologia este folosită cu scop educativ. Iar însoțirea copilului în text, pas cu pas, așa cum are nevoie – fiindcă puțini mai citesc independent – nu poate fi făcută doar cu fragmentele din manual. Rezultatul este că nu citim texte literare, ci despre texte.
Adaug la dificultăți numărul tot mai mic de ore alocat disciplinei limba și literatura română (cînd să citești CU copilul, cînd să și discuți DESPRE cele citite?), programele școlare stufoase, destinate unui cititor ideal, departe de cel real (cu un profil deloc liniștitor conturat, de exemplu, de testele PISA 2026), apoi examenele reproductive. Dacă vocea profesorilor ar fi ascultată în realizarea unor politici publice urmărite cu perseverență cel puțin o decadă, cu rezultate măsurate și calibrate corespunzător, care chiar să țintească rezolvarea unor probleme din sistem, probabil că am mai cîștiga cîțiva cititori...
Cum citesc elevii mei?
În general, elevii mei citesc în grabă și vor să-și aleagă singuri lecturile, în funcție de interese punctuale. Tocmai de aceea, cred că este necesar să găsim echilibrul între lista canonică obligatorie, la care eu nu aș renunța, și lecturile de plăcere. Fiindcă ne place ciocolata, dar o mîncăm cu măsură, orientîndu-ne și către alimentele recomandate de medic.
Școala trebuie să susțină lectura de profunzime, metodică și capabilă să dezvolte procese cognitive superioare (printre altele, literatura contribuie de mii de ani la ceea ce azi numim gîndire critică). Mestecăm textul bine, mult timp, pentru a-l digera sănătos. Problema este că abordarea aceasta contravine ritmului nebunesc în care trăim cu toții. De aici și rezistența copiilor, dublată de cea a părinților. Într-o epocă a videoclipurilor de un minut, a mesajelor ascultate pe repede-înainte și a răspunsurilor complexe date în limita a zeci de secunde, pare nepotrivit să citim lent, cu răbdare, ajungînd în adîncimea textului. Eu aș spune că tocmai de aceea trebuie să oferim această experiență creierului, care nu s-a modificat fundamental, în ciuda schimbărilor spectaculoase din mediu. Cam așa cum ducem un copil mai agitat nu doar la sport, ci și la pian sau pictură – ca să se echilibreze.
Declinul lecturii subliniat de rezultatele PISA 2026 nu este specific doar României. Există studii care arată că adolescenții citesc mult mai mult cantitativ decît generațiile anterioare, dar citesc fragmentat (30 de cuvinte), pe ecran, rapid și cu întreruperi (așa cum citesc și adulții, de cîțiva ani). Așadar, mai puțin text continuu și un model al citirii rapide livrat de rețelele sociale. Efectele se văd în capacitatea de înțelegere (adaug că cercetătorii vorbesc despre un declin generațional al raționamentului abstract). De asemenea, se pare că cititul pe ecran, mai ales la vîrste mici, nu doar încurcă, ci chiar dăunează – așadar, mă bucur să nu fi aruncat cărțile din hîrtie, mai ales că am și un cititor începător în casă.
Lectura lentă are un adversar puternic și în programa școlară, din ce în ce mai încărcată în conținuturi de tot felul. Profesorii gonesc printre ele, nu au timp pentru aprofundare – nici modelul nostru, așadar, nu este unul al profunzimii. Îngropați în tot felul de analize și rapoarte, angrenați într-o reformă continuă, găsim cu greu timp și motivație să mai degustăm o carte bună, atunci cînd ne-o permitem...
Ce citesc elevii mei?
Adolescenții cu care lucrez citesc de plăcere mai ales romane, din literatura străină (mondială), uneori direct în engleză, mai des, traduceri. La fel constatam și acum 10-15 ani, cînd scriam pentru Dilema veche.
Literatura română este citită doar ca lectură școlară. Din 2017, programa de gimnaziu a permis o mai bună echilibrare între clasic și contemporan. Cu ajutorul programului Fanbook și al unui opțional de lectură, eu i-am orientat mai mult pe elevii mei către literatura română contemporană, prilejuindu-le întîlniri cu scriitori, astfel încît să fie aproape de dinamica actuală a fenomenului literar. În plus, ca să se convingă că și literatura română e ,,citibilă“ și atractivă.
Ce au citit elevii mei cu ajutorul celor de la Fanbook? Cum am devenit vrăjitor, Al. Stermin; Comoara lui Harap-Alb, M. Mănescu, Nespusele (antologie despre personalități feminine din România), A. Rosetti, C. Andone, L. Grünberg, I. Iordan, V. Pătrașcu, Tot înainte, Vertijia, Ioana Nicolaie, Povestiri de citit pe sub bancă, Alex Moldovan (în paralel cu Recreația Mare), Vine vacanța cu trenul din Franța, Adina Popescu, O istorie cu gust de kiwi, Adina Rosetti, Invizibilii, Ioana Pârvulescu, Străina, Platanos, Doina Ruști, Împăratul muștelor, Oscar și Tanti Roz – romane grafice etc. Cărțile au ajuns în școală în țiplă, copiii chiar s-au bucurat (surprinzător pentru mine) de mirosul lor inconfundabil, iar în jurul textelor am organizat, cu ajutorul editurilor (Humanitas și Arthur), diverse evenimente, tot gratuite – detaliu important pentru elevii mei, chiar dacă sînt din urbanul mare.
Punctez aici alte schimbări – editurile au un portofoliu mai bogat în literatură română contemporană pentru copii și în evenimente conexe; apoi, au apărut – mai timid, este adevărat – și premii pentru această categorie.
Nu mulți profesori au acest noroc al susținerii financiare, eu predau într-o școală de stat din București și, prin urmare, nu sînt un exemplu tipic. Majoritar, se citește ce este în manual, cel mult ce se mai găsește prin bibliotecile de acasă sau de la școală – mai ales clasici.
O altă constatare din ultimii ani este că lecturile suplimentare din clasici sînt ușor de mimat cu ajutorul ecranizărilor. Trăitori într-o lume preponderent vizuală, copiii se orientează ușor către film, mai ales că timpul vizionării bate timpul lecturii. Desigur, o ecranizare bună este tot o formă artistică, dar și aici IA produce o schimbare majoră, fiind capabilă să realizeze cu ușurință filme, videoclipuri, afișe etc. Discuția despre ce mai înseamnă opera de artă în acest context abia se deschide...
Cît citesc elevii mei?
Desigur, copiii citesc mai puțin decît își doresc profesorii lor (care și ei citesc mai puțin decît alte generații) sau părinții (chiar necititori fiind unii dintre ei). Un copil care citește adoarme mai ușor fricile adulților. Paradoxul este că, atunci cînd odrasla cere sau intră la un profil uman, unde se citește mai mult (cel puțin teoretic), aceiași părinți consideră că se află în fața unui eșec.
Adevărul este că cititorii de cursă lungă nu au fost niciodată mulți. Ei trebuie crescuți cu grijă – parafrazînd un critic literar, precum caii de rasă. Cer timp, atenție, îngrijire, bani, răbdare. În plus, azi, cînd profesorii, scriitorii și alți intelectuali sînt marginalizați, cititorul nici nu mai este un model admirat sau invidiat – copiii demască ușor ipocrizia. Așadar, nici variabila motivațională nu funcționează în favoarea lecturii.
Subliniez că și cei mici au anotimpuri, etape în parcursul lor de lectură. Citesc mai mult în copilărie și gimnaziul mic, mai puțin în gimnaziul mare (clasele a VII-a și a VIII-a), apoi mai recuperează în liceu. Uneori, descoperim cărțile ca adulți, în ciuda unor case fără bibliotecă sau a lipsei unor modele.
Frumusețea este că aceste cărți stau cuminți, pe rafturi sau în memorii virtuale, așteptînd cu răbdare, dincolo de anotimpuri și vîrste, să le deschidem.
Marilena Șerban este membră ANPRO (Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Română ,,Ioana Em. Petrescu”).
