Din motive pe care nu le știu (mai bine așa), organizatorii Turneului Cărturino m-au chemat și pe mine alături de crema scriitorimii de cărți pentru copii, și-am fost foarte fericit: în România chiar există profesioniști, oameni care și-au făcut o meserie din a publica foarte bune cărți pentru copii. Eu nu fac parte dintre ei. Totuși, cei de la Cărturino mi-au dat această șansă – așa că, da, le mulțumesc!
Să deslușesc oleacă despre ce este vorba, hein? Iată: în 2023, cei de la Cărturești (rețeaua de librării) au lansat proiectul „Premiile Cărturino. Un proiect Cărturești dedicat scriitorilor și ilustratorilor români de carte pentru copii” (am luat cu copy/paste direct de pe site, de frică să nu greșesc ceva!). În finala premiilor din 2026 s-a calificat și singura carte de copii pe care am publicat-o vreodată (Pădurea Vrăjitoarei Mici, Editura Frontiera, 2025, cu ilustrații de Ioana Pârvan), fără să ia nici unul dintre premiile puse la bătaie: marele premiu a mers la cartea lui Matei Vișniec (Klikel și furnicuțele multicolore, Editura Polirom, 2025, cu ilustrații de Andra Bădulescu), iar alte două premii au mers la nemesis-ul meu literar, la T.O. Bobe, pentru cartea Unde e Șosețica? (Editura Frontiera, 2025, cu ilustrații de Alexandra Mîrzac). Toate astea au fost cîndva prin vară, nu mai știu cînd. Acum în septembrie aud de turneu și mă minunez, ca omul fără pile: autori și ilustratori sînt duși, pe spezele organizatorilor, prin cîteva orașe mari, ca să le povestească despre cărți românofonilor de acolo – dar mai ales copilașilor lor.
Iată cum ne-au împărțit: Alex Moldovan și Ștefan Georgescu la Roma, Adina Rosetti și Adela Calistru la Amsterdam, Carmen Tiderle și Vali Petridean la Chișinău, Ionela Hadîrcă și Veronica Neacșu la Madrid, iar Victoria Pătrașcu și Agnes Keszeg la Berlin. Credeți că l-am uitat pe T.O. Bobe? Nu l-am uitat, nu-l uit, nu-l voi uita, eu nu uit nimic: l-au trimis în orașul sufletului meu, la Londra, împreună cu ilustratorul Dan Ungureanu. În ceea ce-l privește pe maestrul Matei Vișniec, pe el îl vor aduce mîine (eu scriu azi, vineri, 18 septembrie 2026) de la Paris, pentru evenimentul de aici din Jette, de la mine din cartier (locuiesc la două străzi distanță, fac opt minute pe jos pînă la Nederlandstalige Bibliotheek Jette).
Pentru simetrie, pe mine m-au luat de la Bruxelles și m-au dus la Paris, unde am avut eveniment la sediul ICR de acolo (le mulțumesc tuturor, s-au purtat uimitor de frumos, ca niște adevărate gazde – nici nu știu dacă meritam, că eu, unul, am cam făcut tărăboi. Despre asta, de fapt, este articolul). Cum a decurs totul: Ioana și cu mine am lipit niște hîrtie specială pe un perete, au venit copiii, au ascultat două discursuri scurte (unul de la ICR, unul de la Cărturino), am vorbit și eu cu ei vreo cîteva minute, apoi Ioana i-a pus la desenat Pădurea, ceea ce le-a plăcut enorm!
Au urmat două ședințe cu părinții. Adică părinții erau cei care își aduseseră copiii la eveniment, doar că s-au împărțit, nu știu de ce, în două serii. N-a contat și nu contează, esențial este ce am vorbit cu ei, aia este important! Cum sînt și eu părinte, iar fiică-mea are vîrsta medie a copiilor de la eveniment (8-11 ani), părinții din ședință și cu mine am găsit foarte repede un limbaj comun, iar dialogurile chiar merită să fie consemnate aici: cum îi facem să citească?
Ăsta e miezul. Pînă aici a fost coaja, punerea în scenă, preludiul: copiii au telefoane, au tablete, au televiziune prin cablu, acolo este viața lor. Convenabil sau nu, acesta este adevărul: viața noastră este încă offline, a lor este online. Tot ceea ce nouă (părinților, babacilor, puriilor) ni se pare interesant, lor li se pare boring, boring, boring! Iar unul dintre lucrurile cu care-i chinuim este cititul. De cărți.
Așa cum nu există „copii” în general (fiecare copil este o personalitate unică și irepetabilă), nu există nici „părinți” în general: fiecare mămică și fiecare tătic și-a expus propria strategie. Cazurile concrete nu puteau fi, nici ele, mai diferite. Unele doamne erau măritate cu bărbați din alte culturi (un francez, un cubanez, un egiptean, un columbian, un rus, un scoțian), altele erau măritate cu români care refuzau să mai vorbească româna (odată ce s-au văzut imigranți la Paris, s-au molipsit de „sindromul Răducioiu”: Noi la echipa ne-nțelegem molto bene etc.), iar altele erau măritate cu români care refuzau cu obstinație să învețe franceza (sau nu puteau, ca mine, de pildă). Și, desigur, doamnele care își creșteau singure copiii. Fiecare avea motivația ei pentru care dorea ca cel mic / cea mică / cei mici să nu piardă româna: comunicarea cu bunicii. Disprețul pentru Franța (da, există!). Visul repatrierii. Furia pentru sistemul francez de învățămînt public. Dragostea pentru poveștile propriei copilării. Dar, mai presus de orice, frica de jocurile în rețea.
Nici la tătici lucrurile nu erau foarte diferite, dar abordarea „tăticească” pare, pentru mine cel puțin, mai dură și mai directă: în loc să-l pună pe copil să citească povești, în loc să le citească ei înșiși copiilor povești, tăticii au preferat să inventeze propriile povești, împreună cu copiii lor. Unii le-au desenat (împreună). Alții le-au scris și le-au desenat (împreună). Alții le-au înregistrat (împreună). Iar cei mai mulți le-au memorat și obișnuiesc să le recite, ca pe niștre mantre, seara la culcare. Sînt ale lor, sînt numai ale lor. Secrete, unice și irepetabile. Ca și copiii.
M-au întrebat și pe mine cum procedez – am fost onest: la mine nu merge nimic. Fiică-mea refuză net să citească în română. Îl citește pe Naruto (ăsta-i un ninja mai prostan, de la o școală de ninja) în franceză, în benzile desenate pe care le împrumută de la bibliotecă. Mai citește în engleză cu maică-sa, cu chiu, cu vai, și asta numai de dragul ei (au o relație specială, mamă-fiică, eu sînt bun doar de bătaie). În română, nu, cu o singură excepție: „Să văd și pe tine că te chinui, tati!”. Atunci, da, citește și ea în română, dacă mă vede torturîndu-mă ca un damnat să citesc și eu ceva în franceză. Lectură în curs: Le premier coup dans la gueule, de Abbas (de profesiune boxer cu picioarele, proprietar de sală în Montpellier).
Iar copiii români de la Paris? Niște drăguți. Nu prea înțelegeau ei românește, nu prea vorbeam eu franțuzește, dar am făcut ca gibonul și ne-am distrat pe cinste. Ilinca a desenat-o pe pisica din cărticica mea și m-a rugat să mai vin pe la Paris, dar s-o aduc și pe Pisicone, că ea e personajul principal. Și vorbește Limba!
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Ce mai recentă carte a sa este Pădurea Vrăjitoarei Mici, Editura Frontiera, 2025.
