Mulți oameni spun că și-ar dori să citească, dar n-au timp. În unele cazuri, explicația este cît se poate de reală: lectura presupune concentrare, liniște interioară și o minimă detașare de grijile cotidiene. Și e greu să intri într-o poveste atunci cînd mintea îți aleargă între serviciu, familie, facturi și obligații. Însă, de cele mai multe ori, lipsa timpului e și o iluzie. Petrecem zilnic ore întregi în fața ecranelor, trecînd aproape mecanic de la un mesaj la altul, de la o știre la un filmuleț și de la o notificare la alta. Dacă numai 15 sau 20 de minute din acest timp ar fi oferite unei cărți, un cititor obișnuit ar putea termina fără mari eforturi 15 sau 20 de volume pe an. Așadar, cînd spunem „vreau să citesc”, vorbim și despre voință. Iar cînd vorbim despre voință, ajungem inevitabil la disciplină.
Momentul perfect pentru citit
Una dintre capcanele în care cad cei care vor să reînceapă să citească este așteptarea momentului perfect. Își imaginează că au nevoie de două ore de liniște deplină, de fotoliul potrivit, de o ceașcă de ceai și de o casă în care nimeni nu întreabă nimic. Momentul acela apare rar. Iar dacă lectura depinde de el, cartea poate rămîne luni întregi nedeschisă.
Disciplina de a citi înseamnă să renunți la ideea că lectura merită începută numai dacă ai la dispoziție o după-amiază întreagă. Poți citi cinci pagini în autobuz, zece la cafea, trei înainte de culcare. Nu cantitatea citită într-o singură zi construiește obiceiul, ci revenirea la carte în fiecare zi. Cinci pagini pot părea neînsemnate. Dar cinci pagini pe zi înseamnă peste 1.800 de pagini într-un an, adică șase sau șapte romane de dimensiune medie. Zece pagini pe zi dublează rezultatul. Lectura se acumulează discret, asemenea tuturor obiceiurilor bune.
Disciplina se formează mai ușor cu o poveste irezistibilă
Bineînțeles, nu orice carte este potrivită pentru a construi sau a recupera obiceiul lecturii. Cine nu a mai citit de mult nu trebuie neapărat să înceapă cu romanul considerat „esențial” de criticii literari, dar care îi solicită o energie pe care încă nu o are. Cea mai sigură cale spre disciplină este, la început, alegerea unei povești care nu te lasă să dormi. Cînd o carte creează dependență, nu mai vorbim despre obligația de a citi zece pagini, ci despre curiozitatea firească de a afla ce se întîmplă în capitolul următor. Este principiul romanelor construite prin tehnica numită „page-turner”: povești care își dozează atent misterele, schimbă perspectiva, încheie capitolele în momente decisive și îl obligă aproape pe cititor să întoarcă pagina. Polar-urile franceze ale lui Michel Bussi sau romanele scriitorului elvețian Joël Dicker sînt exemple excelente.
Nuferi negri sau Un animal sălbatic sînt mai mult decît simple romane polițiste. Construite pe mai multe niveluri, ele combină suspansul cu informația culturală, observația socială și analiza psihologică. Cititorul este prins de trama poveștii, dar, pe parcurs, descoperă că primește mult mai mult decît rezolvarea unei enigme.
În Nuferi negri, Michel Bussi nu folosește localitatea Giverny doar ca decor. Autorul îl introduce pe cititor în universul impresionismului, în istoria locului și în fascinația lui Claude Monet pentru lumină, apă și culoare. Misterul și arta devin inseparabile. Cînd termini romanul, constați că ai asimilat, aproape fără să îți dai seama, fragmente dintr-o mică istorie a picturii. Curiozitatea de a afla cine este criminalul te-a purtat printr-un univers cultural pe care, poate, nu l-ai fi asimilat citind o lucrare academică. Aceasta este una dintre marile puteri ale literaturii accesibile, dar bine scrise: îți oferă plăcerea poveștii fără să renunțe la complexitate. Te captivează înainte de a începe să te instruiască.
În Un animal sălbatic, dar și în celelalte romane ale sale, Joël Dicker radiografiază aproape chirurgical societatea modernă. Scriitorul urmărește contrastul dintre aparențele strălucitoare ale înaltei societăți (din Geneva sau din suburbiile americane) și realitatea interioară, adesea dominată de datorii, secrete, frustrări și nevoia disperată de statut social. Personajele lui nu sînt împărțite comod în oameni buni și oameni răi. Criminalul nu este un monstru prin excelență, după cum nici detectivul nu este întotdeauna un erou fără pată. Cititorul este pus în fața unor dileme morale: gelozia dusă la extrem, capcanele memoriei, sacrificiul făcut din dragoste sau felul în care traumele trecutului reapar după zeci de ani.
Acesta este motivul pentru care asemenea cărți creează o dependență care depășește suspansul. Nu oferă numai satisfacția rapidă a rezolvării unui puzzle, ci lasă în urmă întrebări care continuă să lucreze în mintea cititorului. Îl transformă din spectator într-un observator al naturii umane.
O carte pe noptieră, în locul telefonului
Disciplina lecturii se construiește și prin gesturi foarte simple. Cartea, vizibilă și ușor accesibilă: pe noptieră, în geantă, lîngă cana de cafea. Telefonul poate fi lăsat la încărcat în altă parte pentru cele 15 minute rezervate lecturii. Nu este nevoie nici să termini o carte care nu îți spune nimic. Abandonarea unui volum nu înseamnă eșec. Uneori, tocmai încăpățînarea de a continua o lectură nepotrivită distruge obiceiul pe care încercăm să îl formăm. Și există prea multe cărți bune pentru a transforma cititul într-o pedeapsă. În fond, disciplina de a citi nu înseamnă să bifezi un anumit număr de volume și nici să impresionezi pe cineva cu titlurile alese. Înseamnă să îți aperi zilnic un mic teritoriu interior de zgomotul lumii.
La început, deschizi cartea fiindcă ți-ai propus să citești zece pagini. După o vreme, o deschizi fiindcă îți lipsește.
