Din datele publicate de Barometrul de Consum Cultural (BCC) rezultă că dacă, în 2019, 61% din adulți declarau că au citit cel puțin o carte în ultimele 12 luni, în 2024 proporția scăzuse la 54%. E mult, e puțin?
Dacă ne uităm la rezultatele celui mai recent test PISA, doar 52% din elevii de 15 ani pot identifica ideea principală dintr-un text mediu sau pot găsi o informație pe baza unor criterii clare. Pentru aceștia, cartea rămîne un obiect cel mult decorativ. Raportat la această informație, ponderea celor care citesc cărți ar trebui să ne mulțumească, în spiritul mioriticului „atît s-a putut”.
Cert e că ne aflăm în fața unei tendințe de împuținare a cititorilor de carte. Nu doar în România, ci în toată lumea occidentală. În același timp, asistăm la o creștere a ponderii cititorilor de audiobooks. Doar că ascultarea unei cărți nu e citire.
Atunci cînd ai în față o carte, citești în ritmul tău, internalizezi conținutul, te poți opri să meditezi asupra lui, îl reiei dacă simți nevoia, eventual dai paginile înapoi pentru a-ți reîmprospăta memoria și a face o nouă conexiune... Toate astea nu se pot întîmpla cînd derulezi audiobook-ul. (Știu, există buton de pauză, și de rewind, dar cine le folosește?) Audiobook-ul îți impune ritmul, te obligă la superficialitate. Între text și auditor se intercalează interpretul; acesta folosește intonația pe care o consideră adecvată, dar astfel favorizează o anumită decriptare a textului. Asta, ca să nu mai vorbim că, cel mai adesea, ascultarea cărților e o activitate de acompaniere – simultană condusului, exercițiilor fizice sau treburilor gospodărești.
Există totuși un paradox: deși ponderea non-cititorilor crește, se pare că piața de carte e, în România, în ascensiune – mai vizibilă începînd cu 2005. Posibil, creșterea e spectaculoasă și pentru că, în anii ’90, a existat o adevărată criză a cărții, puternic concurată de explozia televiziunilor și a presei scrise. Oricum, vorbim de o ascensiune de subzistență: conform jurnalistului Nicu Ilie[i], vînzarea de carte a crescut în România, între 2005 și 2025, de la 3,3 euro pe locuitor la 9,85 euro. În UE, valoarea plafonului este la 55 de euro/locuitor, anual.
O posibilă explicație ar putea sta în faptul că, în același timp cu amintita creștere a ponderii celor care nu citesc deloc (de la 39% la 46%, între 2019 și 2024), a crescut și grupul cititorilor constanți (cei care declară că o fac cel puțin o dată pe săptămînă) – de la 22% la 26%, în aceeași perioadă. Aici am avea o veste bună: proporția cea mai mare a cititorilor constanți se înregistrează în rîndul tinerilor: 32%. Or, tocmai acest grup – al celor care au rutina cititului – este cel care cumpără de obicei cărți. Mai ales că – ne arată tot datele BCC – 40% din persoanele cu venituri mari fac parte din acest grup.
Ar mai fi un fenomen care explică înmulțirea celor pentru care cartea nu e o prezență obișnuită: cvasi-dispariția bibliotecilor din peisajul cotidian: din cele 2.904 biblioteci publice care funcționau în 1995, în 2025 rămăseseră doar 1.657. În proporție și mai drastică s-a redus și numărul cititorilor activi ai bibliotecilor publice, municipale, orășenești și comunale: de la 3.320.470, în 1990, la 1.250.537 în 2025. Or, în afara cazului fericit în care te naști într-o casă cu bibliotecă bogată și – mai ales – adecvată vîrstelor fragede, e greu să capeți deprinderea lecturii.
Bine, dacă am aflat cît se citește în România, ar trebui să vedem și ce se citește. Cele mai vîndute cărți, în ultimul deceniu, sînt cele scrise de Igor Bergler: Biblia pierdută (400.000 de exemplare) și Testamentul lui Abraham (350.000 de exemplare) și celelalte din seria Profesorul Charles Baker. Asta, în timp ce tirajul mediu în România contemporană este de 800-1.000 de exemplare pentru ficțiune și 1.500-2.000 de exemplare pentru non-ficțiune, în timp ce marile bestseller-uri depășesc rar zeci de mii de exemplare[ii].
Cărțile acestea nu fac parte din „mainstream” – nu le găsim printre premiile breslei literare și nici nu sînt recenzate de către critica de întîmpinare. Beneficiază însă de un marketing neconvențional, dar deosebit de eficient. Subiectul, declarat thriller cultural, rezonează cu sensibilitățile manifeste în societatea românească a ultimului deceniu: în prim-plan e o organizație multiseculară care controlează din umbră destinele lumii (da, oculta!).
Fenomenul e oarecum asemănător industriei cinematografice românești, unde topul încasărilor e dominat de Teambuilding, Miami Bici și Romina, VTM, producții care surclasează copios filmele multiplu premiate la Cannes, Veneția sau Berlin.
Nu pot să nu observ o similitudine cu peisajul politic al deceniului. Vă amintiți alegerile parlamentare din toamna lui 2020? Un partid numit AUR, despre care nu se știa mai nimic (mă refer, desigur, la cititorii Dilemei) și care, cu cîteva luni mai devreme, la alegerile locale, obținuse sub un procent din voturile pentru consiliile județene, devenea al patrulea partid parlamentar. Patru ani mai tîrziu, un candidat la președinție venit de niciunde și absent în sondajele preelectorale se clasa pe primul loc, la distanță confortabilă față de ceilalți competitori.
Sînt fenomene care ne scapă, trec pe sub radar, minimalizate sau neînțelese de către mandarinii spațiului public. Dar care influențează decisiv milioane de concetățeni, ignorați în majoritatea timpului de către guvernanți, dar și de către societatea civilă.
[i] Nicu Ilie, Piața de carte în România: peisaj dezolant, în Matca, 30 martie 2026 – https://matcaliterara.ro/piata-de-carte-in-romania-peisaj-dezolant/
[ii] Oana Despa, De ce nu citim în România. Viață de scriitor, între un venit de 7% din vînzări și glorie efemeră, în Europa Liberă România, 6 octombrie 2024 – https://romania.europalibera.org/a/cati-bani-castiga-un-scriitor-din-carti/33143663.html
Mircea Kivu este sociolog.
Credit foto: Wikimedia Commons
