Cînd cineva vorbește despre „criza lecturii” cu siguranță se referă la acea activitate de parcurgere oculară, eventual și mentală a unor romane de William Faulkner sau de Mario Vargas Llosa, a unor poezii de T.S. Eliot sau de Emil Brumaru, a unor piese de teatru de Ibsen sau de Vișniec..., mă rog, înțelegeți ideea, e vorba de lectura literară, de preferință cea a unor texte de calitate.
Ca să reușim să înțelegem ceva din cauzele acestui atît de blamat recul al lecturii literare, mi s-a părut că e cazul să ne aplecăm mai sîrguincios asupra întrebării „De ce (să) citim?” – așa, la modul general, văzînd dup-aia cum facem cu Faulkner, Llosa și ceilalți.
În istoricul confruntării mele cu întrebarea „De ce (să) citim?” am trecut prin trei etape. Cea dintîi, eruptivă, a fost „Să mă ia naiba dacă știu”. Cea de a doua, sibilinică, s-a pus sub umbrela lui „Depinde”.
Mă aflu acum în cea de a treia, posibil ultima etapă, în care sînt preocupat mai degrabă să fac un pic de ordine în multitudinea răspunsurilor posibile decît să găsesc un răspuns propriu.
Așadar, o structurare a motivelor care ne împing spre lectură, în sensul larg al termenului, astfel încît să poată rezulta un tablou cît de cît coerent.
Iată care cred că sînt motivele pentru care citim:
1. Ca să nu murim.
2. Ca să ne facem viața mai bună.
3. Ca să ne facem viața mai bogată.
4. Ca să ne facem viața mai plăcută.
5. Ca să ne facem viața mai frumoasă.
M-a frapat și pe mine, ca și, probabil, pe mulți dintre cititorii acestui text, faptul că, pe măsură ce prindea contur în mintea mea, succesiunea de motivații semăna tot mai mult cu faimoasa piramidă a lui Maslow. Chiar și numărul de niveluri e același – dar asta e, cred, mai degrabă o coincidență.
Clar, cele cinci motive enumerate alcătuiesc un soi de piramidă a lui Maslow „de sector”. Foarte probabil, configurații similare ar apărea și dacă am încerca să lămurim mai în detaliu resorturile altor acțiuni umane fundamentale precum „a gîndi”, „a iubi” etc.
Și acum, cîteva glosse privitoare la fiecare nivel identificat.
1. „Să nu murim”
Nu vă gîndiți la aspirația către nemurire. Motivația palierului prim al lecturii este cît se poate de pedestră: citim ca să supraviețuim. Trăim într-o lume care, într-o proporție covîrșitoare, e alcătuită din semne, nu doar din lucruri. Manevrarea acestor semne e o chestiune fundamentală de supraviețuire. Iar aceste semne, în cea mai mare parte, sînt vizuale și, ca atare, se oferă „lecturii”.
Analfabetismul radical – incapacitatea de a compune și de a descifra mesaje scrise, ca și cea de a produce sau de a descifra alte mesaje vizuale, precum un „portret”, o hartă, o formulă aritmetică etc. – este, cel puțin în lumea „civilizată”, o excentricitate primejdioasă. Dacă nu pot sau nu vreau să îmi citesc extrasele de cont și nimeni nu e dispus să facă asta pentru mine s-ar putea să mă trezesc cerșetor pe drumuri. Dacă nu pot sau nu vreau să îmi citesc facturile la apă, lumină și căldură și nimeni nu vrea să mă ajute s-ar putea să mă trezesc iarna în frig și în beznă și cu robinetele uscate.
Nivelul unu – poate chiar 0? – al nevoii de lectură acoperă confruntarea cu textele imperative, fără procesarea cărora existența noastră e expusă eșecului. Nu trebuie neapărat să ne gîndim la o somație judecătorească. Crampele pe care le dau atîtor persoane parcurgerea și înțelegerea rubricației unui formular de completat, a unor instrucțiuni privind pașii de urmat pentru obținerea unei vize sau a unor bilete online fac parte din aceeași categorie.
2. Pentru o viață „mai bună”
Aspirăm cu toții să avem un trai cît mai bun, confort, o marjă sporită de autonomie, posibilitatea satisfacerii dorințelor. Împlinirea acestor aspirații trece aproape obligatoriu, într-o proporție mai mică sau mai mare, și prin citit. Citim ca să putem răspunde corect cînd sîntem scoși sau scoase la tablă, ca să trecem cu brio prin evaluarea națională, prin bacalaureat, în fine, ca să obținem niște diplome pe care le credem utile, un job mai acătării și tot așa. Întreg parcursul educației primare, cu care ne cheltuim, adesea, mai mult de un sfert din viață, se sprijină pe acest principiu al „recompensei amînate”, cu toate implicațiile care decurg de aici – nu în ultimul rînd, neîncrederea și sastiseala rezultate din această perpetuă amînare.
Motivația aspirației pentru o viață mai bună – care poate include și componente „soft” precum prestigiul, satisfacția puterii, stima de sine și multe altele – este, dintre toate cele cinci, cel mai adînc implantată în dinamica ființelor noastre proiectate în permanență în viitor.
Lecturile din categoria asta au și ele o plajă foarte largă, de la publicațiile DIY („do it yourself”) la promisiunile pe care ni le fac nenumărate canale publicitare și dialogul cu aplicațiile AI despre cele mai bune alegeri pe care le-am putea face în cutare sau cutare chestiune.
Să nu ne facem deci iluzii privind „lista scurtă” a textelor care se pretează să satisfacă dezideratele de nivel 2. Pentru un student la Litere, pînă și Zgomotul și furia al lui Faulkner se poate așeza pe acest palier, în calitate de lectură făcută musai pentru a promova un examen.
3. Pentru o viață „mai bogată”
Desigur, „mai bogată” nu se referă la acumularea de bunuri mobile sau imobile, ci la plenitudinea traiului, la încrengăturile acestuia între semeni. Dacă nivelul 2 era determinat de un proiect individual, cel de al treilea nivel proiectează deprinderea cititului în sfera socială.
Vă gîndiți deja, sînt sigur, la proliferarea comunicării pe rețele sociale. Ar fi bine totuși să nu uităm că mare parte dintre figurile proeminente ale trecutului, atît în arte, cît și în științe, au fost și debordanți epistolieri. Un Voltaire, un Goethe, un Alexander von Humboldt și mulți, mulți alții au scris și au citit mii de scrisori, către și de la contemporani din varii colțuri ale lumii. Alteori, legăturile cu cercul de apropiați au fost alimentate cu o corespondență pletorică, așa cum se întîmplă, de pildă, în cultura română, cu Alexandru Odobescu.
Că avem de a face cu demodatele scrisori ce trebuiau puse în plic, timbrate și depuse în cutia poștală, cu poșta electronică a vremurilor noastre sau cu absorbția în rețelele sociale în spațiul virtual, toate aceste forme ale comunicării interpersonale pun în ecuație cititul și scrisul, ca o condiție sine qua non a împlinirii rosturilor lor.
S-a spus într-o vreme, cu o undă de ironie, că foaia de hîrtie „suportă orice”, de la ideile geniale la idioțeniile patente. Într-o măsură exponențială, computerul, dotat cu acces la Internet, are puterea de seducție a unui „maestru al tuturor combinațiilor” de medii de comunicare, de forme de discurs.
Lectura online – prolifică în vremurile noastre – asigură condiții optime pentru îmbogățirea vieții noastre. Ne absolvă de apăsarea lui hic et nunc, a lui „aici și acum”, și ne deschide perspectiva – iluzia? – ubicuității. Ne dă încrederea – iluzia? – că putem afla oricînd orice despre orice. Și, mai presus de toate, ne îmbogățește viața făcîndu-ne părtași în colectivități umane spre care nu am fi avut nicicum acces nici prin salutul reverențios al vecinilor de cartier nici prin cultivarea, oricît de asiduă, a relațiilor cu persoane cunoscute din aceeași sferă de preocupări.
4. De ce nu și pentru „o viață mai plăcută”?
Cînd predam la Universitatea din Viena și aveam acces la biblioteci mai bine echipate decît cele din țară m-a lovit la un moment dat curiozitatea legată de o temă aparent marginală: plictiseala. Mi-am copiat și am citit vreo douăzeci de cărți babane despre ea pînă ce m-am plictisit eu însumi și am abandonat.
Am aflat însă din studiile dedicate o sumedenie de lucruri interesante. De pildă, că în limba engleză nu ar fi existat pînă în secolul al XVIII-lea un termen abstract care să denumească această stare („boredom”). Ce mai, dincolo de formele ei maligne recunoscute încă din Antichitate, „acedia”, „demonul amiezii”, plictiseala e una dintre căile cele mai spectaculoase de a pătrunde în miezul modernității, cu aspirația ei insațiabilă către fericire și gestionarea terestră a acesteia prin lupta pentru „timp liber” și uriașa industrie de divertisment care vine să îl ocupe.
Postmodernismul, pe care generația mea l-a dezbătut pînă în pînzele albe, a fost nu o dată caracterizat ca o perioadă a hedonismului existențial. Plăcutul, agreabilul, atractivul, amuzantul, distractivul și altele asemenea au ocupat cea mai mare parte din spațiul dorințelor noastre.
Lectura literară are, pe acest palier, un handicap major. Toate sondajele menționează între dezavantajele acestei activități timpul și efortul pe care le înghite, disproporționate, pentru mulți, față de alte activități „plăcute”. Exemplul clasic e al filmelor care îți povestesc, în doar două ore, acțiunea unor cărți a căror lectură ar dura săptămîni.
Producția editorială s-a străduit și ea să țină pasul cu aceste tendințe, inventînd produse care să însoțească agreabil alte activități, de la cărțile de răsfoit pe toaletă la audiobook-urile de ascultat la volan sau la cratiță.
5. Pentru o viață „mai frumoasă”
Acest ultim palier pare a fi de prisos. Poate o viață „bună”, „bogată” și „plăcută” să nu fie „frumoasă”?
Poate – deși trebuie să mărturisesc că nu mi-e foarte clar în ce fel.
Poți să ai o viață îndestulată care să-ți mulțumească pe deplin așteptările. O activitate în care să simți că ești apreciat și mii de admiratori pe Facebook și pe Insta. Poți să călătorești și să-ți permiți o sumedenie de experiențe care să-ți îmbogățească traiul. Să îți gestionezi astfel timpul încît să nu îți refuzi micile plăceri și bucurii care dau culoare existenței. Și totuși, să simți că existența ta rămîne una ternă, căreia îi lipsește ceva esențial.
„Frumos” e unul dintre cele mai năpăstuite cuvinte ale modernității și postmodernității. Cine îl mai mai folosește azi? De cîte ori îl mai auziți sau citiți într-o zi, într-o săptămînă, făcînd familie bună, ca odinioară, cu alte cuvinte desemnînd valori centrale, precum „adevărat” sau „bun”?
În lumea artelor cred că principalul lui competitor, de multă vreme ieșit victorios, e „interesant” – capabil, adică, să-mi stîrnească interesul, să mă scoată din amorțeală, din plictiseală.
Cred însă că în cauză nu e doar erodarea cuvîntului, ci și a ceea ce el obișnuia să însemne pentru noi.
Vi se va părea, poate, că această pledoarie finală e cu parti-pris, că am ținut să-i așez pe Faulkner, pe Llosa și pe ceilalți moț în vîrful ierarhiei cititului și a citibilului.
Între altele, Llosa o produs una dintre cele mai pilduitoare explicații ale nevoii de lecturi literare. Citim romane, spunea el, pentru că viața noastră e prea scurtă, prea încorsetată, ca să ne mulțumim doar cu atît.
Un gamer i-ar fi rîs în nas: se vede că Llosa n-are habar ce înseamnă existențe virtuale! Numai că ce face un roman bun și nu face o consolă este să te îndemne să dai sens existențelor cu care îți populează imaginația, cu care îți confruntă viața.
„Frumos”, cred eu, e ceva ce te și strunește și te și ajută să dai sens, acolo unde îmbelșugarea, statutul și delectarea ți-l oferă de-a gata.
Atît de mult deplînsa „criză a lecturii” – literare, de bună seamă – se înrădăcinează, cred, în ocultarea acestui înțeles al „frumosului”. Cît despre modul ei de manifestare, îngrijorătoare nu e restrîngerea cantitativă și coborîrea calitativă a scrierilor citite, ci degradarea actului lecturii însuși. Asta este, însă, o altă poveste.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
