Bullying-ul, pe care îl asociem cu anii de școală, nu dispare neapărat odată ce îmbătrînim. Uneori, agresorul își schimbă doar vocabularul și decorul. Nu se mai ia de colegii de clasă, ci ia cuvîntul într-o ședință. Ridiculizarea altuia o prezintă drept „spirit critic”, disprețul – drept „exigență”, iar plăcerea de a-l pune pe celălalt într-o situație inconfortabilă – drept „umor”. Nici rafinamentul afișat ostentativ de unii nu reușește să le mascheze aceste comportamente bine înrădăcinate și îndelung exersate. Căci poți avea multe lecturi la activ, poți pretinde că ai gusturi sofisticate și un discurs impecabil despre literatură și artă, dar nu poți ascunde foarte puțina inteligență emoțională sau lipsa oricărei considerații pentru omul care îndrăznește să gîndească altfel în prezența ta.
Agresivitatea este, oarecum, de înțeles în anumite contexte deja tensionate. Ostilitatea ne poate găsi pregătiți, de pildă, dacă sîntem la o demonstrație, pe un stadion de fotbal sau într-un trafic infernal. Acolo ne așteptăm la violență, pare că are o logică, o putem înțelege, iar înțelegînd-o, ne putem feri de ea. Însă violența care izbucnește într-un mediu care cultivă dialogul, reflecția și schimbul de idei ne ia, tot timpul, prin surprindere. Nu o putem înțelege, nu „vedem” mecanismele din spatele unei reacții disproporționate. Atunci cînd o propunere banală primește un răspuns încărcat de ostilitate, iar o încercare de lămurire pare să irite și mai mult agresorul, vehemența acestuia ajunge să țintească însăși îndrăzneala interlocutorului de a gîndi.
Bineînțeles, în spatele acestor agresivități „gratuite”, cărora nu le găsim o justificare pe măsura intensității lor, pot exista mecanisme diferite: stres, oboseală sau chiar plăcerea cuiva de a provoca o ceartă. Însă uneori incivilitatea „apără” nesiguranța și nevoia de epatare, reflectînd, de fapt, dorința cuiva de a se erija drept lider. Cel care jignește o face pentru că nu are alte „unelte” prin care să-și demonstreze valoarea. De cele mai multe ori, jignirile și încercarea disperată de a căpăta un statut ierarhic ascund o stimă de sine scăzută și o frică profundă de a nu fi considerat nesemnificativ. Este o mască a neputinței.
Dacă „răzbunarea este arma prostului” pentru că distruge fără să rezolve problema de fond, agresivitatea gratuită, ca instrument de putere, este o armă la fel de rudimentară, folosită de cei care nu pot înțelege că adevărata influență se cultivă prin respect, nu prin abuz. Și, precum răzbunarea, devine un bumerang: agresorul ajunge să piardă stima celor din jur.
Căutarea de statut prin denigrarea celuilalt
În psihologia evoluționistă, una dintre cele mai ușoare (și toxice) metode de a-ți crește propriul statut în fața unui grup este să-l cobori pe al altuia. Într-un grup, oamenii pot cîștiga influență prin competență, generozitate și contribuții valoroase. Însă pot încerca să o obțină și prin intimidare.
Cercetările despre ierarhiile sociale fac o distincție între prestigiu bazat pe respectul acordat de ceilalți și dominație bazată pe constrîngere și teamă. Studiile realizate de Joey Cheng, profesor la York University, arată că ambele pot oferi acces la influență, deși presupun relații foarte diferite cu grupul. Privită prin această lentilă, umilirea publică poate funcționa ca o încercare de stabilire a ierarhiei. Cel care atacă își atribuie dreptul de a decide cine merită ascultat, ce contribuție este legitimă și cine trebuie pus la punct.
Diferența se vede în felul în care este respinsă ideea. Pe de o parte, dacă spui: „Nu cred că funcționează, din următoarele motive”, permiți dialogul. Pe de alta, o izbucnire de genul: „Cum poți să spui asemenea prostii?” închide cu brutalitate orice discuție, interlocutorul atacat fiind obligat să bată în retragere. Însă, susține Cheng, dominația bazată pe agresivitate și intimidare compromite statutul celui care o manifestă. Intimidarea nu garantează respectul celorlalți, chiar dacă uneori obține tăcerea.
De ce creierul „ratează” logica?
Pentru izbucniri de agresivitate gratuită există și explicația mecanismelor neurobiologice. Reacțiile violente sau agresive aparent absurde sînt adesea explicate prin defecțiuni ale sistemelor de control ale creierului. Studiile neurobiologice asupra agresivității arată că impulsul agresiv se naște în structurile subcorticale (amigdala, care procesează frica și amenințările). În mod normal, cortexul prefrontal acționează ca o „frînă” logică. Atunci cînd această frînă e slăbită (din cauza oboselii, stresului cronic, traumelor sau dependențelor de alcool sau droguri), amigdala preia controlul, generînd reacții disproporționate.
Deficitul de serotonină este o altă posibilă explicație. Cum serotonina funcționează ca un calmant al impulsurilor, nivelurile scăzute în anumite zone ale creierului sînt direct corelate cu izbucnirile de agresivitate impulsivă și aparent nejustificată.
Pe de altă parte, există și cîteva teorii cognitive. În psihologia socială, reacțiile fără logică sînt explicate prin modul greșit în care creierul interpretează stimulii din jur. Hostile Attribution Bias (Prejudecata atribuirii ostile) este o teorie introdusă de cercetătorul Kenneth Dodge. Acesta explică de ce unii oameni văd amenințări acolo unde ele nu există. De exemplu, dacă cineva se uită lung la ei sau îi atinge din greșeală în autobuz, creierul lor interpretează automat gestul ca pe o agresiune intenționată, declanșînd un contraatac violent. Pentru observatorul extern, reacția pare „gratuită”, dar în mintea agresorului este pură autoapărare.
Pe de altă parte, cercetări recente, ca acelea conduse de psihologi precum David Chester și Nathan DeWall, au arătat că agresiunea nu vine mereu din furie, ci poate activa centrul recompensei din creier. Cu alte cuvinte, anumiți indivizi se simt bine cînd sînt agresivi, starea de tensiune eliberînd dopamină, ceea ce-i face să caute sau să provoace conflicte în mod gratuit doar pentru acea satisfacție neurochimică.
Cînd agresivitatea apare complet din senin și fără o miză clară, cercetătorii explorează adesea „Triada întunecată” (narcisism, machiavelism, psihopatie). O serie de studii publicate pe PubMed au analizat comportamentul oamenilor în urma unor experimente. S-a demonstrat că subiecții cu trăsături înalte de psihopatie (detașare emoțională) sau sadism subclinic (persoane care asociază imagini violente cu stări de plăcere și fericire) au o probabilitate mult mai mare să comită acte de agresivitate pur gratuită, fără să fi fost provocați în prealabil. Într-un studiu publicat în 2013, Erin Buckels, Daniel Jones și Delroy Paulhus au descoperit că acei indivizi cu înclinații sadice depun un efort considerabil pentru ocazia de a răni o persoană care nu îi provocase. Plăcerea lor e plăcerea de a răni pe altcineva.
Supraîncărcarea informațională și „creierul epuizat”
Într-o lume supraturată digital, creierul nostru funcționează într-o stare de alertă constantă, provocînd stări majore de iritabilitate. Studiile explică această legătură prin două fenomene majore.
În primul rînd este vorba despre o epuizare a ego-ului. Ego Depletion este o teorie care susține că autocontrolul și capacitatea de a ne regla emoțiile funcționează ca o baterie sau ca un mușchi care obosește. Cercetările arată că efortul cognitiv intens de zi cu zi, cum ar fi filtrarea a mii de notificări, știri negative, e-mail-uri și decizii rapide, consumă energia cortexului prefrontal. Cînd această „baterie” e descărcată, devenim incapabili să ne mai frînăm impulsurile primare. O remarcă acidă în trafic sau un comentariu răutăcios pe Internet devin, practic, supapele unui creier care nu mai are energie să rămînă politicos.
Îl al doilea rînd vorbim despre fluxul continuu de informații (în special doomscrolling-ul, adică consumul compulsiv de știri negative) care menține corpul într-o stare de amenințare percepută. Cortizolul și adrenalina cresc, punînd creierul în modul de supraviețuire: „luptă sau fugi” (fight or flight). Într-o astfel de stare, o simplă neînțelegere nu mai este procesată rațional, ci e interpretată instantaneu ca un atac direct, declanșînd o reacție violentă disproporționată.
Pe de altă parte, în mediul online, agresivitatea gratuită nu este doar o descărcare de nervi, ci adesea o strategie (conștientă sau nu) de supraviețuire socială. Algoritmii premiază indignarea: studii de la universități precum Yale și NYU au demonstrat că algoritmii rețelelor sociale sînt proiectați să maximizeze interacțiunea (engagement-ul). Postările care exprimă indignare morală, furie sau atacuri la persoană primesc mai multe aprecieri, distribuiri și comentarii decît cele calme sau raționale. Practic, platformele oferă o recompensă socială artificială (sub formă de vizibilitate și validare) celor care sînt agresivi. Agresorul simte că „se evidențiază” și că vocea lui contează.
Efectul de dezinhibiție online (Online Disinhibition Effect) a fost teoretizat de psihologul John Suler, care a explicat prin acest concept de ce oameni altfel pașnici devin monștri în secțiunea de comentarii. Factori precum anonimatul, asincronicitatea (faptul că nu vorbești în timp real și nu vezi reacția fizică a celuilalt) și invizibilitatea distrug empatia naturală. Creierul nu îl mai percepe pe celălalt ca pe o ființă umană cu sentimente, ci ca pe un avatar, un obiect pe care își poate proiecta frustrările fără a suporta consecințe sociale imediate.
Prețul nu se oprește la cel insultat
La locul de muncă, un act de agresivitate al unui coleg poate însemna mai mult decît starea de inconfort a celui agresat. Poate modifica disponibilitatea angajaților de a întreba, de a cere ajutor sau de a mai propune ceva. Iar costul unui act de agresivitate al unui angajat devine mult mai pragmatic. Există numeroase cercetări de specialitate care demonstrează că impolitețea sau agresivitatea la locul de muncă generează costuri financiare și operaționale concrete și masive, nu doar pentru angajați, dar și pentru angajatori.
Mai multe studii, conduse de profesoara Christine Porath de la Georgetown University și de Christine Pearson, au scos la iveală date statistice alarmante cu privire la modul în care comportamentul nepoliticos al unor colegi afectează performanța angajaților. De pildă, 48% din angajații care au fost abuzați verbal sau tratați cu lipsă de respect au redus intenționat efortul depus la muncă. 38% din ei au redus intenționat calitatea muncii lor. 80% au recunoscut că au pierdut timp prețios de lucru îngrijorîndu-se din cauza incidentului.
Gigantul tehnologic Cisco a calculat, pe baza datelor de cercetare, că impolitețea la locul de muncă le aducea pierderi anuale estimate la 12 milioane de dolari. Conform indicelui de civilitate lansat de Society for Human Resource Management (SHRM), organizațiile din SUA pierdeau, la finalul anului 2024, peste 2,7 miliarde de dolari zilnic din cauza absenteismului și a productivității scăzute provocate de incivilitate. Potrivit cercetărilor conduse de Porath și Pearson, aproximativ 12% din angajații care se confruntă cu un mediu toxic își dau demisia. Iar înlocuirea unui singur angajat (recrutare, integrare, productivitate pierdută) costă o companie între 33% și 200% din salariul anual al acelei poziții.
.jpg)
