Horia Corches

Dacă un elev, într-un exces de teribilism, consumă noaptea o cantitate de alcool suficientă pentru a-l duce în pragul comei, asta după ce profesorii însoțitori au adormit, responsabilitatea și răspunderea le revine tot acestor profesori.

Școala are destule neajunsuri. Dar una e critica lucidă și alta e disprețul devenit sport național. Dacă transformi profesorul în figură comică, nu poți apoi să îl chemi să repare fibra morală a societății.

Problema nu începe în clasa întîi, ci mult mai devreme și se prelungește mult mai tîrziu, în vieți de adulți rămași prizonieri în afara alfabetului.

Îl văd pe Stănică Rațiu ca pe un posibil influencer contemporan, care face podcast-uri despre masculinitate, „educînd” băieții.

Simulările devin un instrument de protest eficient: creează tensiune în sistem fără a bloca examenele propriu-zise.

Cînd un elev ajunge în Dubai, la Roma sau la Buenos Aires, nu face doar turism, ci adaugă straturi de înțelegere propriei identități.

A lăsa acest proces la discreția unor algoritmi care optimizează pentru engagement, nu pentru adevăr, mi se pare o formă de abandon.

Societatea actuală, neliniștită și grăbită, cere randament imediat. Vrea diplome care să garanteze posturi și salarii într-un interval predictibil.

Autoeducația este un lux. Un lux care presupune timp, resurse, modele, acces la informație, sprijin familial și, nu în ultimul rînd, un anumit tip de capital cultural.

Educația românească pare, de ani buni, un domeniu despre care toată lumea vorbește la modul general și pe care aproape nimeni nu-l asumă în concret.

„Ceaușescu n-a murit”, cum cîntă Ada Milea, nu pentru că ar mai bîntui instituțiile statului, ci pentru că încă bîntuie mințile.

VAR-ul nu judecă, nu creează sens, nu își asumă riscuri. Verifică. Confirmă sau infirmă o decizie deja luată.

Poezia devine astfel un obiect de analiză, nu o experiență. Or, istoric vorbind, poezia nu apare ca problemă. Apare ca trăire, ca ritm, ca formă de atenție.

Vrem programă cu dichis, Să facă omul deschis, Să le placă la copii, Să-i deprindă a citi.

Nu îmi amintesc să mai fi fost, între ultimii foarte mulți ani, unul atît de plin de evenimente și de schimbări în învățămînt ca acesta care tocmai se încheie. Este momentul bilanțului.

Privită astfel, întrebarea inițială capătă alt sens. Nu dacă putem renunța la teme, ci cum folosim orele de la clasă ca să nu transformăm absența temelor în absența competențelor.

Tocmai în ziua în care ar trebui să ne gîndim mai limpede la ce ne ține împreună, școala – locul unde încercăm zilnic să dăm sens ideii de comunitate – e închisă.

O rugăminte, o solicitare sau o amenințare se înscriu deja într-o zonă periculoasă: cea a limitării libertății de exprimare, ca să nu-i spun chiar cenzură.

Anunțul OCDE privind viitoarele testări PISA ar trebui să funcționeze ca un seismograf moral: nu pentru a ne speria, ci pentru a ne responsabiliza.

Aici e paradoxul: părintele care spune că se teme de bullying nu combate mecanismul bullying-ului, ci îl întărește.

Sistemul nostru a permis o lărgire constantă a participării, uneori pînă la diluarea noțiunii de performanță.

Rar se întreabă cineva ce competențe va cîștiga sau dacă formarea respectivă îi va schimba modul de a preda. Cu alte cuvinte, formarea continuă riscă să devină o formalitate.

Zilele trecute s-a desfășurat festivalul de proză scurtă Short. Scurt și intens, un festival care și-a cîștigat deja fanii săi de-a lungul timpului.

Mai ales în ceea ce îi privește pe profesori, efectiv nu prea ai ce să tai, decît dacă, la o adică, le mai restrîngi sarcinile de serviciu și, în special, eventual diriginților.

Înainte de a cere elevilor să gîndească liber, trebuie să le redăm cumva libertatea de a gîndi. Șabloanele acestea nu sînt greșeli, ci urmele unui antrenament care i-a învățat că e mai sigur să repete decît să înțeleagă.

De multe ori, diferența dintre un student anonim și unul cu experiențe memorabile ține de acest pas simplu: a fi prezent.

Sînt părinți și profesori care deplîng „scăderea exigenței”, relaxarea regulilor, accentul pus pe bunăstarea emoțională a elevilor.

Şcoala valorează fix cît respectul pe care i-l dă societatea. Și cum respectul e ieftin, rezultatul nu poate fi decît o matematică simplă.

Dincolo de bucuriile sau necazurile vieții din prezent, sîntem acumulările din trecut, cu care ne și hrănim.

Unul dintre crezurile CJI este că educația media este o superputere a profesorilor, de care societatea actuală are atîta nevoie.

Renunțarea la inspecțiile pentru gradele didactice nu ar însemna decît o lovitură în plus aplicată cu grație calității predării.

Susținerea nu înseamnă obediență. Cred că cei legitimați de noi sînt datori să țină cont de opiniile celor care i-au legitimat.

Creșterea normei de predare înseamnă mai multe ore pe zi pentru fiecare profesor și implicit mai puțin timp pentru a acorda atenție individuală elevilor.

Faptul că schimbările s-au produs în mijlocul jocului, faptul că estimările (cel puțin din ceea ce am citit eu) arată că economiile la buget prin aceste restructurări sînt infime.

Cum se va putea desfășura acest mentorat în condițiile în care un profesor cu gradul I va trebui să predea 20 de ore, să corecteze, să pregătească lecții, să participe la proiecte.

E important ca programa să numească autori canonici – clasici sau contemporani – sau e mai util să propună doar teme, epoci, curente, tipuri de texte?

Eu sînt pentru deschiderea spre contemporani, dar nici nu sînt de acord că putem sacrifica cu totul clasicii. E un blocaj?

Cei care sînt responsabili și serioși vor acumula mai multă uzură și, implicit, calitatea va scădea.

Va fi interesant de văzut cum și ce poate fi altoit, din aceste sisteme de învățămînt, pe sistemul nostru.

Mă tem că studiul literaturii riscă să devină mai formal, mai superficial, mai marginal. Dar zarurile au fost aruncate, iar literatura pare a fi o opțiune periferică.

Creangă, prin „Harap-Alb“, le dă adolescenților exact ce le trebuie și ce le lipsește: un drum inițiatic, plin de obstacole, de înșelătorii, de prietenii bizare și de confruntări morale.

Profesorii nu au birouri sau spații de lucru, ci o sală înghesuită în care, dacă mai intră cineva cu o geantă mare, trebuie să te ridici ca să poți respira.