Codrin Liviu Cutitaru

Îmi amintesc cît de detestate erau, în America și Europa, fascismul și comunismul, antisemitismul și, în general, xenofobia în anii ’90. Aproape că nu reușeai să rostești cuvintele respective în public, temîndu-te să nu fii înțeles greșit.

Admit, „conspiraționita” a fost o maladie cronică a umanității din timpuri imemoriale, iar, în momentele de criză, ea s-a acutizat, a luat-o razna.

Cei afectați de amintita psihoză se cred singurii patrioți ai României, unicii iubitori de țară, ultimii apărători ai integrității naționale.

A fi copil în era ceaușistă constituia un calvar. E bine de reamintit acest lucru nostalgicilor și mai ales „nostalgicilor fără cauză”, adică acelora care „regretă” comunismul fără a fi fost măcar născuți la vremea respectivă.

Anticorpii pentru microbii extremiști, dezvoltați de societățile libere, au slăbit de-a lungul vremii, paradoxal, chiar din cauza modului de viață (inevitabil permisiv) al acelorași societăți libere.

O știm cu toții: democrația are (și) vulnerabilități. Ne enervăm de aceea pe ea uneori și, în clipe de nesăbuință, devenim capabili să facem afirmații stupide despre sistemul liberal.

Amănuntul demonstrează, fără echivoc, faptul că o dictatură bolșevică evoluează identic în orice spațiu geografic s-ar manifesta ea și în orice circumstanțe mentalitar-identitare i-ar fi oferite ca decor.

Autenticitatea devine, în ultimă instanță, rezultatul unui efort imaginativ, al unei incursiuni cerebrale în spațiul imediat (și nu al unei „mulări” vizuale plate pe tumultul cotidian).

Fataliștii dezvoltă, în contextul mentalitarului lor predeterminist, un soi de resemnare dinaintea viitorului, care, în interpretarea multora, viciază dinamica prezentului.

Tocmai aceste virtuți despre care vorbești cu atîta aplomb sînt uneori, prin natura lor rigidă, inflexibilă, limitativă, niște infirmități!

În absența efectului ori, mai rău, în cazul apariției lui nenaturale (într-o formă opusă actului originar), se naște anomalia – mărinimosul se simte trădat, devenind victimă.

Un personaj fin, care crede despre sine că ar fi, deopotrivă, educat și deștept, îi va disprețui necondiționat pe cei harnici, preocupați carevasăzică prea tare de muncă.

Sîntem încă tentați să punem totul pe seama destinului și poate că, în bună măsură (voi recunoaște acest lucru de la bun început), avem și dreptate să procedăm astfel.

Vrem ori nu, ne place sau ba, noi, în postură de ființe raționale, sîntem calificați să vorbim, cu o anumită doză de credibilitate și obiectivitate, doar despre noi înșine.

Caracterul nu înseamnă inflexibilitate comportamentală, ci capacitatea de a recunoaște binele și de a acționa pentru diseminarea lui.

Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.

Ce poate fi mai dureros decît conștientizarea invers-proporționalității dintre măreția ta și capacitatea celorlalți de a ți-o accepta?

Nu aș putea să precizez exact cînd comportamentul suspicios, tentația bănuitoare și pornirea decredibilizării aproapelui au devenit componentele stării noastre de normalitate.

Cum poți fi „antisistem” într-o democrație, într-o societate guvernată de regulile liberalismului, concurenței oneste și șanselor egale?

Ce demon îți ia mințile într-un asemenea hal, încît ajungi să urăști visceral o etnie despre care, foarte frecvent, nu știi nimic sau ai informații false?

Am un vis care se tot repetă de la debutul carierei mele universitare, adică de acum aproape 35 de ani. Psihanalizabil cu ușurință.

O întreagă istorie – să spunem aşa: cu bunele şi cu relele ei – izvorîtă din slăbiciunea aparent benignă a unui monarh, slăbiciune ce combină psihologicul cu emoţionalul şi sexualul.

Plini de spirit diplomatic, ne-am cerut scuze și am declarat că eram gata să o luăm (puțin) pe cocoașă în compensație pentru ofensa adusă maimuțicii guturale.

„Rămîneți cu noi! Imediat, strigătul sfîșîietor al unui celebru lăutar, de dincolo de mormînt, legat de averea lui”. Creierul „se lipea”, cleios, de sticla televizorului.

Acest analfabet de tip nou al României nu se situează într-o categorie de vîrstă anume și nici într-o profesie oarecare. El este universal și omniprezent.

S-a creat o cultură a „opționalității” oricărui regulament și, implicit, a zîmbetului ghiduș dinaintea rigorilor și restricțiilor legiferate.

Nici un tînăr nu va mai veni la „masteratul profesional”, dorindu-și imediat patalamaua job-ului în mînă și nu ani pierduți.

„Să nu cumpărați niciodată de la ei”, ne-a sfătuit mustăciosul, „că vă dau ouă europene”. Atunci am rîs, acum mai puțin.

Dacă mulți dintre cei pe care i-am stimat peste Ocean nu erau decît „coconii” suveraniștilor de mai tîrziu?

Limbajul violent suprimă civilitatea şi, în ultimă instanţă, civilizaţia. Dincolo de el se deschide, înspăimîntător, spaţiul „selectiv” al junglei darwiniene.

Lecțiile trecutului sînt pentru noi, întotdeauna, inutile. Nimeni nu învață nimic din experiențele înaintașilor și toți sfîrșesc prin a le repeta cu entuziasm.

Oratorul autentic e inteligent, demonstrîndu-și abilitatea de a comunica impecabil și de a se situa, simultan, pe o multitudine de „lungimi de undă”.

Despre reputație nu se mai poate vorbi decît în termeni negativi. Votăm nebuni, admirăm dezaxați și ne lăsăm sau ne arătăm măcar gata de a ne lăsa conduși de imbecili.

„Întîmplările” sînt piesele unui puzzle imens ce creionează o imagine aflată dincolo de puterea noastră de cuprindere.

Întreb prin urmare: cum se scrie totuși istoria, cum „vedem” și cum „auzim” lumea din jurul nostru?

Starea de teroare s-a născut și, ulterior, s-a amplificat precum un incendiu devastator, iscat de o scînteie electrică aparent benignă.

Ce este această ciudățenie metaforică, această ambiguitate semantică, această veritabilă struțo-cămilă ideologică, „vina tragică”?

Prostul solemn nu dezvăluie predispoziția îngîndurării, nu e apăsat de probleme metafizice.

Mă simt bulversat, trădat, șocat că americanii au văzut în sumbrul personaj soluția salvatoare la crizele sistemice.

Felul în care ei îi spun comandantului suprem „Vrem o minune!” este absolut înduioșător.

Ura nu poate fi niciodată nemotivată, fiindcă reflectă adîncimile vieții individuale.

Constituie o maladie a spiritului, care te alienează sui generis, te îmbolnăvește de „tine însuți”.