Codrin Liviu Cutitaru

Pentru a fi limpede comparația pe care o încerc aici, voi începe cu o întrebare simplă: v-aţi întrebat vreodată de ce scenele spectaculoase, dintr-un film american oarecare, nu seamănă deloc cu echivalentele lor din producţiile europene?

Putin ar fi „Țața Mița” (Mincu), „muscalul” rănit melodramatic, Zelenski – „cerchezul” erou, luptătorul din vîrf de munte, iar Xi Jinping – „glumețul” Dragulici.

El a ajuns la Cotroceni exact cum aș ajunge eu, în momentul de față, la manșa unui Boeing 747 transatlantic.

Mă intrigă bizarul „sindrom Stockholm” care, știe toată lumea, înseamnă „îndrăgostirea” (posibil suicidară) a victimei de propriul ei agresor.

Dacă doar valoarea intelectuală ar fi fost punctul slab al noilor contracte de schimb dintre universităţile româneşti şi lumea civilizată, nu mi-aş mai fi bătut gura de pomană.

Jocul micului hoţoman nu-mi lăsa practic nici o altă opţiune logică: mă aflam în prezenţa unui impostor care inventase o tactică isteaţă de a călători cu Săgeata fără bilet, sub ochii îngăduitori ai însoţitorului de tren.

Îmi amintesc de un astfel de „dispecer-tonetar” care își îndeplinea cu aplomb „misiunea” în fața blocului unde locuiam acum vreo două decenii.

Claritatea morală nu are nevoie de lucruri evidente pentru a se manifesta. Creierele etice vor „simți” impostura și ticăloșia chiar și atunci cînd, vorba juriștilor, faptele criminale „nu pot fi dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

La o analiză mai atentă a responsabilității formulării unui asemenea răspuns, cred că tendința celor mai mulți ar fi să refuze, pur și simplu, să și-l asume.

Și astăzi, un băiat uriaș, cu lentoare gigantică, simptomatică pentru făpturile incomensurabile, a sosit să dea o mînă de „ajutor” în războaiele umanității.

Cel mai fericit era „samsarul”, impresarul care intermediase afacerea cu artista menită să dea o dinamică unică terasei și să așeze cafeneaua respectivă pe harta mondenă.

S-a dovedit totuși un politician veros, gata să-și vîndă sufletul pentru atingerea unor scopuri ignobile. „Scopurile ignobile” sînt ușor de deslușit. Ele se leagă de refacerea Ungariei Mari.

Loialitatea va deveni o povară greu suportabilă psihologic. Trădarea, atunci cînd se va produce și dacă se va produce, va sosi pentru suzeran ca o eliberare.

Era timpul Americii intelectuale și rafinate a lui Obama, al Americii contemplative. Conștient probabil de acest lucru, McCain a pierdut cu grație.

O prietenă din copilărie mi-a trimis recent o fotografie veche de (peste) o jumătate de secol, despre care nu știam nimic. Nu am avut-o niciodată în albumele personale.

Domnul Gugumano și-a schimbat întrucîtva abordarea față de sistemul educațional. În loc să o promoveze doar pe Marița, a decis să se promoveze și pe sine.

Într-o lume absolut nebună, care dă tot mai clar semne de război mondial, șeful statului pare a-și trăi, nestingherit, beatitudinea triumfului electoral.

Revenirea acasă mă copleșea cu fiorii ei inefabili, ieșiți din cine știe ce straturi obscure ale subconștientului. Nu-mi dau seama dacă atunci am fost cu adevărat fericit.

Talk-show-urile s-au transformat în mascarade ipocrit-inchizitoriale ale unor lucruri mai mult sau mai puțin oculte din viața publică.

M-am apropiat de Franța, de limba și de cultura ei, încă de la vîrsta preșcolară. Mama mea a fost profesoară de franceză și am avut mereu în jurul meu „materiale”.

„Visul american” a ajuns un concept familiar întregii planete tocmai datorită istoriei transatlantice fabuloase care l-a creat. Seriozitatea, rigoarea și principialitatea americană au cucerit lumea.

Îmi amintesc cît de detestate erau, în America și Europa, fascismul și comunismul, antisemitismul și, în general, xenofobia în anii ’90. Aproape că nu reușeai să rostești cuvintele respective în public, temîndu-te să nu fii înțeles greșit.

Admit, „conspiraționita” a fost o maladie cronică a umanității din timpuri imemoriale, iar, în momentele de criză, ea s-a acutizat, a luat-o razna.

Cei afectați de amintita psihoză se cred singurii patrioți ai României, unicii iubitori de țară, ultimii apărători ai integrității naționale.

A fi copil în era ceaușistă constituia un calvar. E bine de reamintit acest lucru nostalgicilor și mai ales „nostalgicilor fără cauză”, adică acelora care „regretă” comunismul fără a fi fost măcar născuți la vremea respectivă.

Anticorpii pentru microbii extremiști, dezvoltați de societățile libere, au slăbit de-a lungul vremii, paradoxal, chiar din cauza modului de viață (inevitabil permisiv) al acelorași societăți libere.

O știm cu toții: democrația are (și) vulnerabilități. Ne enervăm de aceea pe ea uneori și, în clipe de nesăbuință, devenim capabili să facem afirmații stupide despre sistemul liberal.

Amănuntul demonstrează, fără echivoc, faptul că o dictatură bolșevică evoluează identic în orice spațiu geografic s-ar manifesta ea și în orice circumstanțe mentalitar-identitare i-ar fi oferite ca decor.

Autenticitatea devine, în ultimă instanță, rezultatul unui efort imaginativ, al unei incursiuni cerebrale în spațiul imediat (și nu al unei „mulări” vizuale plate pe tumultul cotidian).

Fataliștii dezvoltă, în contextul mentalitarului lor predeterminist, un soi de resemnare dinaintea viitorului, care, în interpretarea multora, viciază dinamica prezentului.

Tocmai aceste virtuți despre care vorbești cu atîta aplomb sînt uneori, prin natura lor rigidă, inflexibilă, limitativă, niște infirmități!

În absența efectului ori, mai rău, în cazul apariției lui nenaturale (într-o formă opusă actului originar), se naște anomalia – mărinimosul se simte trădat, devenind victimă.

Un personaj fin, care crede despre sine că ar fi, deopotrivă, educat și deștept, îi va disprețui necondiționat pe cei harnici, preocupați carevasăzică prea tare de muncă.

Sîntem încă tentați să punem totul pe seama destinului și poate că, în bună măsură (voi recunoaște acest lucru de la bun început), avem și dreptate să procedăm astfel.

Vrem ori nu, ne place sau ba, noi, în postură de ființe raționale, sîntem calificați să vorbim, cu o anumită doză de credibilitate și obiectivitate, doar despre noi înșine.

Caracterul nu înseamnă inflexibilitate comportamentală, ci capacitatea de a recunoaște binele și de a acționa pentru diseminarea lui.

Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.

Ce poate fi mai dureros decît conștientizarea invers-proporționalității dintre măreția ta și capacitatea celorlalți de a ți-o accepta?

Nu aș putea să precizez exact cînd comportamentul suspicios, tentația bănuitoare și pornirea decredibilizării aproapelui au devenit componentele stării noastre de normalitate.

Cum poți fi „antisistem” într-o democrație, într-o societate guvernată de regulile liberalismului, concurenței oneste și șanselor egale?

Ce demon îți ia mințile într-un asemenea hal, încît ajungi să urăști visceral o etnie despre care, foarte frecvent, nu știi nimic sau ai informații false?

Am un vis care se tot repetă de la debutul carierei mele universitare, adică de acum aproape 35 de ani. Psihanalizabil cu ușurință.