
Acum, după ce a devenit evident că Nicușor Dan nu este „al nostru”, mulți se arată ahtiați să ne explice cît de proști am fost noi, cei care am avut așteptări mari de la el. Om fi fost, nu zic nu, dar nici „a te arăta mai deștept” post festum nu e prea recomandabil.
Unii recunosc că Nicușor Dan se arată ostil temelor mari ale societății civile – Justiția, controlul asupra Serviciilor, politica pro-europeană, extremismul de dreapta, autoritarismul etc. Admit și că președintele e intolerant, obstinat, că face deja abuz de autoritate, pare să nu suporte contrazicere. Ar fi trebuit să ne dăm seama de defectele omului din timp, zic ei. Am fi greșit chiar mai rău de atît. Unii, precum recent Vasile Ernu, ne consideră fanatici în căutarea unui imposibil Mesia și, deci, ușor de dezamăgit. Vina ar fi deci întotdeauna la noi, alegătorii, nu la persoana în cauză. Spune că i-am fi dat lui N.D. în 2025 nu un vot, ci „o ungere”. Că pe atunci, în mod excesiv și cvasi-religios, „un candidat devenea o promisiune morală”. (Mai și confundă, amintind sloganul, într-adevăr fals etic, „Matematică, nu usturoi”, dar care fusese folosit în campania pentru Primăria Bucureștiului din 2020.) Mai spune și că tonul, care a fost excesiv pe atunci, este excesiv și acum: „Atunci era Mesia, acum e Trădătorul... Există doar icoana: „întîi aurită, apoi scuipată”.
Fals. Puțini s-au uitat la Nicușor Dan cum te uiți la o „icoană” sau la un „salvator” în sens religios. L-au privit cei mai mulți ca pe cea mai puțin implauzibilă soluție în acel moment, într-adevăr delicat: un candidat care, după anularea alegerilor prezidențiale în 2024, să facă față ascensiunii aparent irezistibile a suveranismului și extremismului întruchipate de George Simion. Așadar, desemnarea fostului primar general a fost rațională și, de altfel, dublată de destule ezitări, dar admit că era greu pe atunci de găsit un candidat deopotrivă cu mare notorietate, cu ceva experiență politică, dar și cît mai puțin compromis în politica de pînă atunci.
Cît despre „promisiunea morală” pe care ar fi întruchipat-o N.D., dl Ernu pare să nu înțeleagă că orice candidat la președinția României exprimă sau trebuie să exprime explicit sau implicit o promisiune morală. Rolul președintelui nu este acela de a fixa nivelul de TVA, nici măcar de a menține țara în grațiile agențiilor internaționale de rating (cum vrea Nicușor Dan), ci este, primordial, acela de a imprima și o dimensiune etică politicilor majore ale țării – dimensiune care în cazul nostru s-a regăsit concentrat în formula „România onestă”. Da, o „Românie onestă” ar fi aceea unde dl Pahonțu ar fi îndată demis (nu-i chiar o „răzbunare” să pleci la pensie după douăzeci de ani), unde dna Cristina Chiriac n-ar fi fost numită procuror general, unde dl Veștea n-ar fi fost desemnat prim-ministru, unde Ilie Bolojan ar fi fost susținut și nu contrat, unde ar fi existat deja un raport solid despre anularea alegerilor. A fi sperat în „șansa” unei „Românii oneste” n-a fost deci deloc un apel „salvaționist” în sens religios, ci o cerință etică și rațională cît se poate de firească. O „Românie onestă” (mai ales la nivelul aparatului de stat, atît de protejat de președinte, și la cel al clasei politice) n-ar fi o Românie perfectă, nici una „ca soarele de pe cer”. E o aspirație legitimă la normalitate. La a fi tratat echitabil, demn. La a nu fi jefuit, mințit, disprețuit, dezinformat. Nu știu cum de Vasile Ernu nu înțelege că nu-i ceri „onestitate” unei „icoane”. (Că unii, în campania electorală, s-au exprimat mai bombastic în postări, n-are legătură cu ceea ce spun.)
Desigur, există larg răspîndită opinia că Nicușor Dan a înșelat așteptările. În acest sens se poate considera că „a trădat” încrederea celor care l-au susținut și votat. O arată și sondajele de opinie, pe care le citează și dl Ernu. De aici, frustrările, recriminările și cuvintele grele. Dar oare „deraierea ” era previzibilă? Cei care, întotdeauna și orice s-ar întîmpla, „știu” mai bine susțin că da. Nu mai putem verifica pentru a ști dacă au sau nu dreptate. Alții (Adrian Papahagi, de exemplu) spun că, oricum, prin faptul că a fost barat drumul spre putere al lui George Simion, actualul președinte și-a îndeplinit sarcina, sau cea mai mare parte din ea. Ar trebui, zic ei, să ne mulțumim deocamdată cu acest minim și să-i fim recunoscători. Ei bine, nu ne mulțumim.
Una este a nu putea să îndeplinești unele promisiuni electorale din diverse motive obiective (ceea ce se întîmplă la cam toți oamenii politici), sau chiar din proprie slăbiciune sau nepricepere, sau calcul greșit, și alta este să lucrezi deliberat și pe față împotriva multor speranțe și așteptări ale celor care ți-au acordat încrederea. Președintele nu doar că refuză să propună o direcție morală în politică, dar o afundă pe aceasta din urmă în derivă etică. E o derivă care nu se explică decît prin ceea ce mi se pare mie a fi convingerea lui Nicușor Dan că, personal, e „uns” și „are o misiune“, de care, în fond, nu are a da seamă nimănui și cel mai puțin presei sau opiniei publice, deoarece, chipurile, Istoria va arăta că a avut dreptate.
Așadar, nu noi, alegătorii, l-am fi tratat ca pe o „icoană” – fie aurită, fie scuipată – pe vechiul activist civic, ci el însuși pare să se poarte tot mai mult de parcă mandatul lui n-ar fi decît părelnic sosit de la alegători, cînd în fapt el e o secretă mirungere.
