Contururile lumii sînt tot mai incerte. Schimbările se succed pretutindeni rapid azi, dejucînd aproape orice calcul. Raționalitatea pare că s-a pierdut sau s-a ascuns în forme pe care nu le mai înțelegem. Viitorul – oricum, dintotdeauna greu de anticipat – n-a fost parcă niciodată mai imprevizibil. Pînă și „oracolele” scenariilor făcute cu AI dau greș. Ceea ce încă nu demult părea imposibil, ba aproape de neconceput – de exemplu, ca un președinte american să amenințe în repetate rînduri cu anexarea Groenlandei sau să facă curte dictatorului Rusiei –, a devenit „breaking news” și deja aproape s-a banalizat. Cum să mai faci proiecte rezonabile?
Navigînd în asemenea ape necunoscute și periculoase, ce atitudine ar trebui să adopte în asemenea momente „navigatorul” – adică conducătorul unui stat mic și cu o istorie destul de nefericită, ca România? Conducătorii de acum ai noștri se pare că s-au decis pentru flatarea vremelnicului bufon de la Washigton D.C. Oare acum ce vor face, cînd, după alegerile din 3 noiembrie, MAGA pare că își trăiește începutul sfîrșitului? Vor schimba cît pot de repede macazul? Îi vor curta pe democrați? Vor părăsi „Consiliul pentru Pace” al lui Trump? Vor reîncepe să vorbească despre „pro-europenism” și nu numai despre „pro-occidentalism”? Sau se vor conduce după strategia negării, continuînd să viseze la învingerea suveranismului intern prin „îmblînzirea” lui Trump și a acoliților lui și încrezîndu-se în consilierea din partea oamenilor „serviciilor”, chipurile „realiști” și experți? Nu știu, dar cred că deja, indiferent de întîmplările din lumea internațională și cea românească, direcția pe care merg ai noștri, dacă va continua ca pînă acum, va deveni tot mai puțin credibilă deopotrivă în țară și în afară. Cînd ești dispus la tot felul de contorsionări ale moralei pentru a-i mulțumi pe cei puternici azi, sfîrșești prin a-i dezamăgi mîine pe toți. A te plasa în intermediaritate politică, a vrea „să fii bine și cu unii, și cu alții” devine nu numai indecent, dar și contraproductiv de la un punct. „Realismul politic”, atît de lăudat la noi, n-a fost în ultimul timp decît practica temenelelor față de un regim tot mai dezgustător și mai excesiv, ostil de fapt chiar intereselor Americii și, desigur, aliaților ei și lumii democratice și libere în general. Acum, acest regim, deși încă activ, se pare că a intrat pe panta declinului. Ce vom face, deci?
Înclin să cred că adevăratul „realism” este, pînă la urmă, a urma o politică ghidată de principii ferme și, nu în ultimul rînd, de morală. Într-o lume cu geometria atît de variabilă ca a noastră se pare că singurul far rămas este a urma calea justă. Oportunismul riscă să derapeze la cea dintîi cotitură bruscă a vehiculului în care ne aflăm și pe care nu noi îl conducem – și pe care, la drept vorbind, se pare că nici cel mai „puternic om al planetei” nu-i capabil să-l stăpînească, în pofida autoadulației sale fără limite. Da, se spune că morala și politica sînt opuse; dar atunci cînd realitatea vieții contemporane a devenit atît de imprevizibilă, încît toate calculele „savante” sînt dejucate pe rînd, a dori să-l emulezi pe Machiavelli devine o politică greșită.
Urmează așadar calea justeții, măcar fiindcă celelalte toate par azi să se înfunde –, urmeaz-o deci fără excese eticiste, dar cu fermitate – și lasă destinul, istoria sau ce-o mai fi să dea ea premiile și sancțiunile. Experiența din ultimul timp arată că, de foarte multe ori, o politică principială se arată a fi, după un timp, chiar mai „realistă” decît oportunismul duplicitar pe care ni-l tot predică așa-zișii noștri mari analiști și experți în chip de „realism”. Cînd calculele și predicțiile ajung să fie necontenit infirmate, cînd realitatea ne ia în derîdere în asemenea măsură, încît nici o Pitie nu mai inspiră încredere, ce altceva mai rămîne drept „ultim pragmatism” decît calea justeții și a adevărului?
Credit foto Machiavelli: Wikimedia Commons
.jpg)
