La începutul lui august am avut un accident stupid, genul de accident domestic care, într-o clipă fatidică de neatenție, te poate costa viața – am căzut pe o scară și m-am ales cu o dublă fractură, de umăr și de tibie. Mîna dreaptă și piciorul stîng. Ambulanța m-a dus la Spitalul din Cîmpina unde s-a constatat doar că am oase rupte, apoi am plecat mai departe spre Spitalul Județean Ploiești, ăsta e protocolul – indiferent de adresa din buletin, ești dus cel mai aproape de locul unde s-a întîmplat accidentul. La Ploiești am rămas cîteva ore, iar doctorii din gardă m-au pus în ghips și mi-au recomandat internarea pentru că ambele fracturi erau mai complicate și necesitau intervenții chirurgicale. Nu gîndeam prea limpede, nu avusesem niciodată oase rupte, nu mă așteptam ca, în primele ore, cel puțin, durerile să fie atroce. Am decis să plec de la Ploiești, pornind de la niște prejudecăți și de la lucrurile negative pe care le aflasem de-a lungul timpului despre acest spital. Poate că ar fi fost mai bine să rămîn acolo, nu mai contează acum. Dar hai să merg în orașul meu natal, la București, doctori de top, într-o capitală europeană, nu-i așa? Cei de la Ploiești nu m-au putut ajuta cu o ambulanță (din nou, protocolul), așa că am apelat la o ambulanță privată (1.700 de lei) care m-a dus la Spitalul Clinic de Urgență București. Aici a început cu adevărat coșmarul.
Am stat vreo trei ore la UPU, timp în care mi s-au făcut radiografii și un CT, am răbdat cu stoicism, era normal, spital mare, aglomerat, urgențe multe. Apoi m-am pomenit în salonul secției de ortopedie, am înțeles că reprezint o urgență și că urmează să fiu operată pe parcursul acelei zile, indiferent cît de tîrziu, se putea întîmpla și în miez de noapte. „Aveți noroc!”, mi-a zis o colegă de salon. „De obicei, aici aștepți cu zilele să te opereze…” În perspectiva operației, nu aveam voie să mănînc nimic sau să beau nici măcar o gură de apă. Nu de mîncare îmi ardea mie, dar eram foarte deshidratată după tot periplul chinuitor prin care trecusem, iar în salon erau 30 de grade, îmi crăpaseră buzele de sete, la un moment dat o asistentă mi-a dat o cîrpă cu care să mi le umezesc, am așteptat, orele treceau greu și nu aveam nici o veste. Abia noaptea tîrziu, pe la unșpe, am aflat că operația mea se amînă și că am voie să beau apă, în sfîrșit. Apoi, timp de șase zile, la Spitalul Clinic de Urgență București, la secția de ortopedie, n-am mai reprezentat o urgență pentru nimeni. Timp de șase zile, imobilizată complet, nu m-am simțit aici o ființă umană, nu m-am simțit nici măcar un pacient, am fost un sac de cartofi abandonat pe un pat de spital căruia i se făcea din cînd în cînd un calmant.
Condițiile din spital erau unele de război (în tranșee). Este inuman să ții niște oameni care nu se pot mișca/spăla/răcori în nici un fel în saloane fără aer condiționat, atunci cînd afară sînt 40 de grade. Transpiri non-stop, transpirația ți se scurge pe sub ghips, toate geamurile și ușile erau larg deschise și nu se simțea nici măcar o adiere, seara soarele apunea chiar la fereastra noastră, zăceam într-o baltă fierbinte de soare, nu puteam să mă mișc nici zece centimetri mai încolo, simțeam cum mă descompun în acel apus ucigător. Teoretic, instalația exista, dar nu funcționa, asistentele ridicau din umeri – e o firmă externă care se ocupă, au venit de două ori, dar n-au reușit să repare nimic. Salonul era pentru trei-patru persoane, însă aici existau cinci paturi și un mobilier de spital desperecheat – eu, de pildă, nu aveam noptieră, ai mei mi-au lăsat lucrurile pe patul de alături care din fericire a rămas gol – o sticlă cu apă, telefonul, geanta plină de bancnote de 10 lei pe care mă străduiam să le împart în dreapta și-n stînga cu singura mînă disponibilă. Niciodată nu am știut cum să dau șpagă, mai ales că am făcut parte, ca jurnalist, din multe campanii împotriva corupției mici, e total împotriva principiilor mele, dar cînd ești într-o situație disperată în România – o țară europeană, în anul 2026 –, îți uiți toate principiile.
Într-o dimineață, o infirmieră care se trezise cu fața la cearceaf mi-a luat toate boarfele de pe patul de alături și mi le-a pus în brațe, peste ghips, peste fracturi – „Nu e voie să le țineți acolo, ne ceartă șefa!”. A fost pentru prima dată cînd am izbucnit în plîns, mi-au cedat nervii. Apoi am descoperit Anxiar, care mi-a dat starea vegetală necesară ca să suport totul. Analgezicele erau mereu pe sponci (într-o secție de ortopedie!), am dedus că asistentele mergeau prin alte secții ale spitalului, mai „bogate”, ca să cerșească altele, „vedeți că e ultima doză de algocalmin”. Mîncarea era vag comestibilă, dar ce n-am înțeles a fost de ce o firmă de catering își bătea joc și arunca zarzavaturile întregi, uneori necurățate, în ciorbă, ca la porci, de ce, chiar la costuri mici, nu găteau mîncare pentru oameni. Nu sînt pretențioasă, dar n-am putut să mănînc mai nimic, iar prin a patra zi am făcut și anemie (au contribuit și fracturile), am început să am palpitații și nu știam de ce, abia în spitalul privat unde m-am mutat ulterior am identificat cauza. Am intrat în panică, dar nu s-a îngrijorat nimeni. Am cerut un control cardiologic, dar procedura s-a dovedit a fi complicată și birocratică, doar doctorul curant putea face o cerere în acest sens pentru un pacient – așadar în România, într-un spital de urgență, poți muri lejer de infarct la secția de ortopedie, cu cardiologia la etajul de deasupra, departamentele nu comunică între ele, nu colaborează. Mi-au făcut doar un EKG, în 24 de ore nu a venit nici un cardiolog.
În nopțile nesfîrșit de lungi și toride din spital în care nu puteam să adorm, căci trebuia să fac față și pacientelor geriatice din salon, cu demență, care se certau non-stop cu fantome din propriul lor trecut (Ce facem cu acești pacienți, îi punem de-a valma cu ceilalți? Asta e deja o problemă a unui alt nivel de civilizație, noi nu le-am depășit încă pe cele de Ev Mediu…), mă gîndeam la modul cel mai serios că am intrat în acel spital oarecum sănătoasă, cu două fracturi, dar că nu voi mai ieși vie de acolo. Într-una dintre nopți, mi-a căzut ghipsul de la Ploiești, din cauza perioadei lungi de așteptare, fașa care îmi înfășura pieptul și îl fixa de umăr se deteriorase, transformîndu-se într-un soi de funie care tăia în carne, îmi strîngea stomacul ca într-o menghină, desigur nimeni nu a observat nici acest lucru. A durat o oră și jumătate în care am așteptat chircită pe marginea patului, simțind că pur și simplu îmi cade mîna, ca să vină un asistent din gardă, din același spital, ca să-mi pună un alt ghips. Mi-era rușine că miroseam groaznic a transpirație, din cauza căldurii din salon, în cele șase zile infirmierele m-au spălat o singură dată. Iar operația se tot amîna de la o zi la alta, poate vineri, poate luni, doctorii veneau la vizită două-trei minute dimineața, o formalitate, se uitau prin pacienți, nu la pacienți, niște cazuri și atît, nu m-a întrebat nimeni cum mă simt, gradul de durere pe o scală de la 1 la 10, nimic. Colega mea de suferință din salon, o doamnă cu o fractură de bazin, nu și-a văzut la față doctorul în cele trei zile în care a fost internată, doar pe rezidentul lui. Au ținut-o trei zile în spital fără nici o explicație, i-au făcut niște calmante și au trimis-o acasă, fără să-i dea nici măcar rezultatele investigațiilor medicale (pentru asta se depune o cerere specială la registratură). „Am venit vacă și am plecat bou!”, a tras ea o concluzie, durerile erau aceleași, nu a înțeles rostul șederii ei acolo, nu era mai bine să sufere la ea acasă, în liniște?
Miercuri am fost internată, vineri m-am gîndit pentru prima oară să mă transfer la un spital privat, am dat telefoane ca să testez terenul, m-a speriat și o vizitatoare care mi-a povestit că mătușa ei zăcuse zece zile în același spital fără să o opereze nimeni, pînă la urmă au operat-o la Monza. I-am spus doctorului meu vineri despre această opțiune. „Sigur că, dacă aș fi în locul dvs. și aș avea posibilități financiare, n-aș sta o zi internat în acest spital”, mi-a spus. I-am mulțumit pentru onestitate. Mi-a mai zis că este spre binele meu să fiu operată cît mai repede, dar nu el hotărăște cine intra în sala de operație, nu el face listele, el doar operează. Am început să mă întreb pe ce criterii se fac aceste liste. Pe șpăgi? Pe pile? Cine are prioritate? Am reușit să apelez și eu la o pilă mititică, o prietenă avea un amic doctor la Floreasca, a vorbit, a insistat, s-a stabilit că voi fi operată luni. A urmat un week-end lung și obositor – perspectiva de a mai petrece un timp postoperator în același spital mă termina psihic. Mi-era frică de tot – de anestezie (șpagă 150 de lei), de posibile complicații, infecții, de palpitațiile care se înmulțiseră. Asistentele mi-au zis că am făcut bine că am rămas, nimerisem la un chirurg foarte bun și serios. Dar deloc empatic, mi-am zis eu. Însă statul român nu te plătește să fii empatic. Trebuie să spun, totuși, că potențialul personalului medical din spital era fantastic, atît infirmierele, cît și asistentele își cunoșteau foarte bine meseria, mult peste spitalul privat (exact ca în război, în tranșee), aveau o dexteritate uluitoare la schimbat pamperși, înțepat vene inexistente pentru montat branule etc., exista și potențial uman, fetele luau banii cu jenă, întorcînd privirea, e o chestiune de demnitate, totuși. Însă pe fețele tuturor se vedea o tristețe adîncă, o neîmplinire. O infirmieră mi-a mărturisit că a stat 12 ani în Sicilia, unde a lucrat în turism, și că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața ei. Și de ce v-ați întors? De proastă. Mi-a fost milă de mine și de toți oamenii buni care au rămas în România ca să se lupte aici pentru supraviețuire.
Luni dimineață, pila mea mititică nu a mai funcționat, nu mai eram pe nici o listă de priorități, doctorul mi-a zis că nu știe cînd mă operează, din nou nu el decide, poate azi, poate mîine, poate miercuri. Cînd le-am spus că mă transfer în privat, doctorii, mai ales șeful de secție, cel cu listele, mai că n-au jucat tontoroiul de bucurie (își permiteau pentru că aveau picioarele întregi) – mai scăpaseră de un mușteriu. „Ne pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult!” N-au putut să-mi dea nici măcar o ambulanță de transfer, așa că am mai luat o ambulanță privată. Operația m-a costat 8.000 de euro, adică o mașină second-hand bunicică, în mod normal nu mi-aș fi permis-o (doar dacă făceam un credit), însă tocmai îmi vîndusem apartamentul din București și nu apucasem să reinvestesc. Cu alte cuvinte, mi-am vîndut casa ca să mă operez.
Dar am fost tratată ca o ființă umană. Primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns în rezerva mea futuristă de la spitalul privat a fost să o rog pe infirmieră să dea aerul condiționat la 18 grade ca să scot din mine tot zăduful de la Floreasca. Al doilea – să vorbesc în detaliu cu chirurgul despre operația mea, un medic care a lucrat douăzeci de ani în sistemul de stat pînă cînd i-a ajuns cuțitul la os. Eram deja liniștită, știam că totul va decurge bine și că voi supraviețui. De 25 de ani contribui prin taxe și impozite la sistemul de sănătate din România (prin contracte de muncă și de colaborare), taxe pe care le plătesc la timp – nu mîine, nu miercuri –, în 25 de ani nu am avut nevoie aproape niciodată de acest sistem. De ce nu se schimbă legea ca să pot contribui la sistemul privat care, în cele din urmă, a fost cel care m-a ajutat într-un mod profesionist și uman să trec peste o încercare grea? Unde aș putea depune o cerere ca angajatorii mei să NU îmi mai plătească contribuția lunară la sănătate pentru că o plătesc degeaba? De ce a trebuit să îndur toată această umilință și tot acest chin? Cine cîștigă din asta?
Credit foto: Wikimedia Commons
