Andrei Cornea

Cred că cea mai rea soluție ar fi să se dea un răspuns ambiguu sau să se evite a se da un răspuns ferm, oricare ar fi el. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi să spunem „nu, mulțumesc”.

Una este să critici sau să nu accepți un argument sau o demonstrație, intrînd în dialog cu acestea, și alta este să declari cu suficiență că nu există argumente și demonstrații.

Simplismul conceptual și reducționismul excesiv sînt periculoase, oricare le-ar fi intențiile. Nici istoria, nici sociologia, nici analiza politică n-ar trebui să recurgă la simplificări epistemice prea mari.

Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice – și tulburătoare – ale lumii în care ne e dat să trăim constă în ștergerea limitelor dintre fapt și interpretare.

Dacă la un capăt avem haosul și incoerența, la celălalt putem avea o structură atît de simplă și de elementară, încît ea nu poate decît trăda – și în modul cel mai grav – realitatea.

Ceva echivalent fac însă azi Trump și ai săi: recuză, nu numai în faptă, dar și în discurs, principiile pe care s-a întemeiat atît statul lor, cît și, odată cu el, lumea modernă.

Sîntem, așadar, o civilizație în declin. Nici o noutate, de fapt. Ne-o repetă unii dintre filozofii noștri de peste o sută de ani, cu argumente diverse.

Pentru orice regim democratic care prețuiește libertățile și drepturile cetățenești, gradul de tolerare a intoleranților reprezintă o provocare.

Faptul că PSD nu mai reușește în ultimul an și ceva să-și aducă condidații în alegeri importante nici măcar pe locul al doilea e un fapt care ar trebui să dea serios de gîndit conducerii acestui partid.

Dar la ce folosea de fapt această paideia? Cultura la ce folosea? Am spus că nu folosea, dar totuşi folosea, pentru că, pînă la urmă, e un oximoron aici: chiar şi lucrurile care nu folosesc, tot folosesc la ceva.

Vechiul principiu românesc al expedientului, al supravieţuirii fără glorie, celebrul „merge şi aşa”, pare să fi fost exportat cu un succes uriaş în întreaga Europă unită.

A propaga antivaccinismul la orele de biologie sau „pămîntul plat” la orele de geografie nu numai că destramă însuși țesutul educațional, dar îi intoxică pe copii cu teorii care le fac rău.

Conservele de gîndire, spre deosebire de cele de hrană, sînt adesea problematice; a ne servi de ele prea des și mai ales mecanic devine riscant. Și nu mă refer neapărat la riscul lipsei de prospețime.

Vedem adesea în actuala perioadă nu numai manifestații contra Israelului și pro-palestiniene, dar și scandaluri cu tentă antisemită în campusuri universitare.

Ca întotdeauna în timpurile grele și confuze, înregistrăm și în zilele noastre – atît la noi, cît și în Europa – o recrudescență a antisemitismului.

Neștiind (și neputînd în nici un chip ghici) dacă vor muri peste o oră, peste un an sau peste douăzeci de ani, de acum înainte oamenii urmau să considere că-și vor putea amîna mereu sfîrșitul.

„Argumentul reacției naturale” e folosit mai ales cînd este vorba de a justifica extremismul politic de orice tip, cu formula amăgitoare: „o extremă o generează (o produce) pe cealaltă”.

Există și unii – ce-i drept, mai puțin numeroși – care tind să-l laude pe Trump, deși recunosc că se întîmplă lucruri „bizare” în politica americană, mai ales cea externă.

Un microfon uitat deschis de un reporter a transmis publicului cu indiscreție neintenționată o conversație dintre cei doi puternici autocrați ai timpului nostru.

Ignoranța, să-i spunem, de ordinul I, aceea care se ignoră pe sine, care se crede și se pretinde cunoaștere, fără a fi, e nu doar incompetență într-un domeniu, ci și un viciu moral.

Așa-zisa „mediere” este, de altfel, și un gest inutil ca eficiență: nu cred că „suveraniștii” îl vor aprecia mai mult pe Nicușor Dan pentru că vizitează mănăstirea Sîmbăta cu familia de 15 august.

A avea consilieri care au nume cunoscute servește și unui scop cumva „machiavelic”, dar care nu poate fi neglijat întotdeauna: dacă lucrurile n-au mers bine, să ai pe cine da vina.

„Cruda necesitate” i-a adunat pe toți într-un cor smerit de purtători de omagii în auzul întregii lumi, în jurul unui pretins Cezar decrepit.

Democrația și-a propus, istoric vorbind, două obiective: să garanteze libertățile individuale și să asigure o guvernare eficientă, oricum superioară regimurilor nedemocratice și dictatoriale.

Mulți oameni care își țin economiile la bancă nu știu că de fapt banii lor nu se află la bancă, închiși într-un seif mare, ci în circulație sau investiți în cine știe ce fond.

Cei mai mulți oameni, din cauza inactivității, vor regresa intelectual, devenind în cîteva generații un fel de animale domestice, pașnice.

Cum poți în același timp să afirmi că pe atunci, pe de o parte, „se trăia mai bine” și, pe de alta, că era „mai puțină libertate” și că „se comiteau abuzuri”?

Nicușor Dan nu este președintele tuturor românilor în sensul că ar fi dator să se arate înțelegător față de opiniile românilor Simion, Șoșoacă, Georgescu etc.

Acțiunea președintelui, presupun bine intenționată, poate chiar binevenită, pe alocuri, tinde să cadă sub semnul aceleiași neclarități pe care ea însăși o reclamă.

Istoria are ca obiect, spune el, relatarea unor lucruri întîmplate cu adevărat, în vreme ce literatura se referă la ceea ce s-ar fi putut întîmpla.

Pe această bază străveche, ca pe trunchiul crăpat și aspru al unui arbore multisecular, crește din cînd în cînd un fel de altoi ciudat: îl numim rațiune, spirit critic, toleranță.

În fiecare dintre noi, Atena se luptă cu Atlantida și, ne spune Platon, în această luptă, pînă la urmă, din păcate, ambele pier. Acesta este finalul, care e catastrofal.

Cea mai bună „glumă” politică – ce-i drept, cam sinistră – auzită recent este aceea că Rusia se oferă să medieze între Israel și Iran pentru a stinge actualul conflict.

Nici un „totuși”! Nu-i numai criza bugetară, de fapt, că de-ar fi numai ea, mă rog...

La urma urmelor, nu mă pot „reconcilia” cu taximetristul care crede, împotriva tuturor dovezilor pe care i le aduc sau le-aș putea furniza, că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.

Luînd de bună complet sau parțial valabilitatea istorică a unei ancestrale civilizații superioare scufundate, numită generic „Atlantida”, o caută oriunde pe globul pămîntesc.

Vom avea la Cotroceni un președinte care nu trebuie să aștepte ca niște pseudo-oameni de știință sau serviciile de informații să-i comunice dacă Pămîntul este sau nu rotund.

Moderația autentică presupune totuși o formă de radicalitate, care e altceva decît extremism.

Ca mai întotdeauna, diaspora a dat tonul, doar că acum este tonul revenirii într-un trecut reajustat și „descîntat”.

Toți candidații importanți se pretind „conservatori”: chiar cei care au sau au avut în spate vreun partid zis „progresist”, precum USR.

Neghiobia lui Musk și a altora de teapa lui e că se cred și se vor peste condiția umană și speră că pot ocoli bătrînețea, boala și moartea.

Întîlnim fenomenul „sabatianismului” și printre noi, în zilele noastre, printre adepții unor „religii politice”: exaltați, entuziaști, își urmează oriunde profetul și zeul muritor.