Andrei Cornea

Adesea sîntem obișnuiți să lăudăm consecvența unor oameni, Cei care merg temeinic pe o cale anume, pe care n-o schimbă la prima cotitură neașteptată, știind unde vor să ajungă.

Recomandarea de a „gîndi cu mintea proprie” are meritul ei. Ea înseamnă să nu te lași sedus de argumentele autorității sau de tendința de a imita curentele la modă.

În rolul Marelui Bătăuș mondial nu mai este doar Putin, ci și președintele SUA, Trump. Îi suduie deopotrivă pe inamici și îi ceartă pe aliați, îi ironizează pe cei pe care ar fi trebuit să-i protejeze sau alături de care ar fi trebuit să stea.

Am ști deci ce este politicul, s-ar zice, și chiar am ști să arătăm cine este și cine nu este un om politic veritabil. Cu condiția să clarificăm cine sînt și cine nu sînt prietenii noștri autentici într-o anumită conjunctură.

O mașină supremă, așa cum o imagina Poe, capabilă să rezolve perfect orice sarcină mentală sau fizică, ar fi fost un zeu. Artificial, dar zeu.

Oamenii de stat din vechime obișnuiau să consulte oracolele zeilor, pentru a afla dacă și cînd să pornească războaie.

Relațiile dintre cei doi se rup și Platon riscă chiar să fie ucis de partizanii lui Dionysios, dar, pînă la urmă, regele, care nu-i totuși un monstru, îi dă aprobarea să părăsească Sicilia.

Ne împiedicăm însă de ceea ce se numește „paradoxul Fermi”: dacă există nenumărate lumi cu viață inteligentă, unde sînt urmele lor pe Pămînt?

Iată, îi spunem cuiva, „asta a fost înainte, nu te mai preocupa”. Iar altuia îi spunem: „Ai toată viața înainte”.

Cred că cea mai rea soluție ar fi să se dea un răspuns ambiguu sau să se evite a se da un răspuns ferm, oricare ar fi el. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi să spunem „nu, mulțumesc”.

Una este să critici sau să nu accepți un argument sau o demonstrație, intrînd în dialog cu acestea, și alta este să declari cu suficiență că nu există argumente și demonstrații.

Simplismul conceptual și reducționismul excesiv sînt periculoase, oricare le-ar fi intențiile. Nici istoria, nici sociologia, nici analiza politică n-ar trebui să recurgă la simplificări epistemice prea mari.

Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice – și tulburătoare – ale lumii în care ne e dat să trăim constă în ștergerea limitelor dintre fapt și interpretare.

Dacă la un capăt avem haosul și incoerența, la celălalt putem avea o structură atît de simplă și de elementară, încît ea nu poate decît trăda – și în modul cel mai grav – realitatea.

Ceva echivalent fac însă azi Trump și ai săi: recuză, nu numai în faptă, dar și în discurs, principiile pe care s-a întemeiat atît statul lor, cît și, odată cu el, lumea modernă.

Sîntem, așadar, o civilizație în declin. Nici o noutate, de fapt. Ne-o repetă unii dintre filozofii noștri de peste o sută de ani, cu argumente diverse.

Pentru orice regim democratic care prețuiește libertățile și drepturile cetățenești, gradul de tolerare a intoleranților reprezintă o provocare.

Faptul că PSD nu mai reușește în ultimul an și ceva să-și aducă condidații în alegeri importante nici măcar pe locul al doilea e un fapt care ar trebui să dea serios de gîndit conducerii acestui partid.

Dar la ce folosea de fapt această paideia? Cultura la ce folosea? Am spus că nu folosea, dar totuşi folosea, pentru că, pînă la urmă, e un oximoron aici: chiar şi lucrurile care nu folosesc, tot folosesc la ceva.

Vechiul principiu românesc al expedientului, al supravieţuirii fără glorie, celebrul „merge şi aşa”, pare să fi fost exportat cu un succes uriaş în întreaga Europă unită.

A propaga antivaccinismul la orele de biologie sau „pămîntul plat” la orele de geografie nu numai că destramă însuși țesutul educațional, dar îi intoxică pe copii cu teorii care le fac rău.

Conservele de gîndire, spre deosebire de cele de hrană, sînt adesea problematice; a ne servi de ele prea des și mai ales mecanic devine riscant. Și nu mă refer neapărat la riscul lipsei de prospețime.

Vedem adesea în actuala perioadă nu numai manifestații contra Israelului și pro-palestiniene, dar și scandaluri cu tentă antisemită în campusuri universitare.

Ca întotdeauna în timpurile grele și confuze, înregistrăm și în zilele noastre – atît la noi, cît și în Europa – o recrudescență a antisemitismului.

Neștiind (și neputînd în nici un chip ghici) dacă vor muri peste o oră, peste un an sau peste douăzeci de ani, de acum înainte oamenii urmau să considere că-și vor putea amîna mereu sfîrșitul.

„Argumentul reacției naturale” e folosit mai ales cînd este vorba de a justifica extremismul politic de orice tip, cu formula amăgitoare: „o extremă o generează (o produce) pe cealaltă”.

Există și unii – ce-i drept, mai puțin numeroși – care tind să-l laude pe Trump, deși recunosc că se întîmplă lucruri „bizare” în politica americană, mai ales cea externă.

Un microfon uitat deschis de un reporter a transmis publicului cu indiscreție neintenționată o conversație dintre cei doi puternici autocrați ai timpului nostru.

Ignoranța, să-i spunem, de ordinul I, aceea care se ignoră pe sine, care se crede și se pretinde cunoaștere, fără a fi, e nu doar incompetență într-un domeniu, ci și un viciu moral.

Așa-zisa „mediere” este, de altfel, și un gest inutil ca eficiență: nu cred că „suveraniștii” îl vor aprecia mai mult pe Nicușor Dan pentru că vizitează mănăstirea Sîmbăta cu familia de 15 august.

A avea consilieri care au nume cunoscute servește și unui scop cumva „machiavelic”, dar care nu poate fi neglijat întotdeauna: dacă lucrurile n-au mers bine, să ai pe cine da vina.

„Cruda necesitate” i-a adunat pe toți într-un cor smerit de purtători de omagii în auzul întregii lumi, în jurul unui pretins Cezar decrepit.

Democrația și-a propus, istoric vorbind, două obiective: să garanteze libertățile individuale și să asigure o guvernare eficientă, oricum superioară regimurilor nedemocratice și dictatoriale.

Mulți oameni care își țin economiile la bancă nu știu că de fapt banii lor nu se află la bancă, închiși într-un seif mare, ci în circulație sau investiți în cine știe ce fond.

Cei mai mulți oameni, din cauza inactivității, vor regresa intelectual, devenind în cîteva generații un fel de animale domestice, pașnice.

Cum poți în același timp să afirmi că pe atunci, pe de o parte, „se trăia mai bine” și, pe de alta, că era „mai puțină libertate” și că „se comiteau abuzuri”?

Nicușor Dan nu este președintele tuturor românilor în sensul că ar fi dator să se arate înțelegător față de opiniile românilor Simion, Șoșoacă, Georgescu etc.

Acțiunea președintelui, presupun bine intenționată, poate chiar binevenită, pe alocuri, tinde să cadă sub semnul aceleiași neclarități pe care ea însăși o reclamă.

Istoria are ca obiect, spune el, relatarea unor lucruri întîmplate cu adevărat, în vreme ce literatura se referă la ceea ce s-ar fi putut întîmpla.

Pe această bază străveche, ca pe trunchiul crăpat și aspru al unui arbore multisecular, crește din cînd în cînd un fel de altoi ciudat: îl numim rațiune, spirit critic, toleranță.

În fiecare dintre noi, Atena se luptă cu Atlantida și, ne spune Platon, în această luptă, pînă la urmă, din păcate, ambele pier. Acesta este finalul, care e catastrofal.

Cea mai bună „glumă” politică – ce-i drept, cam sinistră – auzită recent este aceea că Rusia se oferă să medieze între Israel și Iran pentru a stinge actualul conflict.