Teodor Tita

Șeful statului ne vorbește sobru despre stabilitate politică, dar se extrage cumva din ecuație și continuă același joc de așteptare sperînd că presiunea publică, exasperarea sau vreo miraculoasă trădare de ultim moment va duce la crearea unei majorități.

Tentativa de a izola partidele antisistem a funcționat o vreme, dar termenul ei de garanție e expirat. Se verifică asta nu numai în Germania, ci și în Franța.

Lucian Pahonțu nu e primul șef al unei instituții publice din România despre care apar dezvăluiri deranjante. Dacă lucrurile merg bine, nu va fi nici ultimul.

În tentativa de a da șefului statului o aură de strateg, purtătorii săi de mesaj mai lasă să se înțeleagă uneori că Nicușor Dan ar avea un fel de plan grandios în numele căruia sacrifică aproape totul.

Intervențiile brutale ale statului în viața partidelor, tentativa de a le omogeniza într-o pastă indigestă și incapabilă să opună rezistență încep să semene tot mai mult cu o strategie de rusificare lentă și neasumată a ansamblului politico-instituțional

Evenimentul din județul Cluj, unde niște exaltați au atacat o ambulanță, e frustrant, îngrijorător și aproape imposibil de evitat pe viitor.

E de-a dreptul curios cum un Legislativ plin de suveraniști, naționaliști exaltați și patrioți de toate nuanțele nu se gîndește totuși să înființeze o comisie care să investigheze serios cum am ajuns în situația de victime ale crizei climatice.

În relația cu Rusia, Guvernul de la București s-a comportat ani de zile ca Mowgli în fața lui Kaa. Faptul că recent a început să dea dovadă de fermitate e, din nou, un mister neexplicat.

Personalitatea și caracterul președinților României au contat întotdeauna. Însă parcă niciodată șeful statului nu a fost atît de straniu-opac în intenții și atît de insensibil la consecințe.

PSD se teme de anticipate. Se teme ca dracu’ de tămîie și ca Ilie Bolojan de simțul umorului.

Am trecut de la sacrificarea unor inocenți nedoriți la izolarea departe de ochii noștri sensibili a unor bătrîni și bolnavi la fel de nedoriți.

Se tot invocă suspendarea ca pe un fel de sperietoare și argument de negociere politică. Dacă este într-adevăr parte din discuții, atunci președintele nostru este prizonier.

Mă întrebam zilele trecute ce ar putea face președintele României pentru a-și repara imaginea făcută țăndări după ce s-a comportat în criza curentă ca un săritor profesionist din lac în puț.

E neclar de ce insistă Nicușor Dan să controleze atît de strîns un guvern despre care știe bine că nu va trăi foarte mult. Dacă va trăi.

Sîntem în război și în același timp într-o realitate paralelă în care autoritățile noastre luptă cu inamici imaginari pe care și-i desenează pe hîrtie ca să poată mima competența.

Preocupați de jocul de scaune muzicale pe care îl practică zilele astea partidele, uităm adesea că miza importantă nu e cine ocupă vremelnic niște funcții, ci ce anume se poate livra populației în numele căreia se guvernează.

E aproape amuzant jocul ipocrit pe care îl practică liderii de partide și președintele în încercările absolut neconvingătoare de a crea o nouă majoritate parlamentară.

Premierul Ilie Bolojan e aproape sardonic cînd spune prin interviuri că PSD a făcut o boacănă, deci tot PSD e dator să o rezolve. Un raționament simplu, dar care nu oferă nici un fel de soluție.

Președintele României a folosit criza politică pentru a da greutate unei interpretări care pune Opoziția într-o tabără presupusă pro-rusească în timp ce oricine e pe partea cealaltă ar fi pro-occidental.

Vom avea de-a face cu un obositor joc de scaune muzicale în care PSD va încerca să refacă coaliția actuală cu alt premier și, poate, mai multe poziții în executiv.

„Ca morcovu-n pămînt.” Metafora asta era folosită în urmă cu vreo lună de către disidentul de serviciu al PSD, primarul Buzăului, Constantin Toma.

Înfrîngerea de săptămîna trecută a lui Viktor Orbán are toate semnele unui moment de cotitură. Pendula s-a oprit și dă semne că ar putea schimba direcția.

Un fel de actori în cel mai ridicol film al vieții lor. Pentru autenticitate, cei trei nefericiți au fost machiați astfel încît să semene cît mai bine cu personajele interpretate.

Admițînd că scenariul cel mai drag PSD – coaliția continuă, Bolojan nu – devine realitate, partidele ar trebui să țină seama de contextul menționat de încă-premier.

România nu votează în 2026 pentru funcții executive majore, dar se află, ca și celelalte state europene, în interiorul turbinei.

Președintele PSD, Sorin Grindeanu, vorbește de la înălțimea celor 16 procente ale partidului despre alegeri anticipate.

Întrebarea nu e neapărat cît mai rezistă Guvernul, ci dacă sînt motive să reziste. Răspunsul e nu, dacă ne uităm la reforma Justiției, la performanța în materie de politică externă...

Nu știu dacă e cale de ieșire din această situație, însă este evident că, într-o formă sau alta, România are nevoie de noi forme de exprimare politică.

Dacă asta este ceea ce poate produce Justiția română mai bun, atunci foarte probabil vom continua să acumulăm frustrări în fața unui sistem ale cărui probleme sînt evidente.

Nicușor Dan ar juca rolul unui fel de Ceaușescu democrat intervenind ca facilitator al discuțiilor despre Orientul Mijlociu și alte subiecte majore din arena internațională.

Nu poți mări taxe în timp ce ascunzi declarații de avere, nu poți reduce sprijinul statului pentru oamenii care au cea mai mare nevoie de el în timp ce te lupți neconvins și neconvingător cu pensiile speciale.

Primarul sectorului 4 pare dependent de simpatiile necunoscuților de prin oraș, fie și numai dacă numărăm articolele pe care și le plătește prin tot felul de publicații.

Majoritatea covîrșitoare a populației crede nu numai că mergem într-o direcție greșită, dar nici nu are vreo speranță că se va schimba ceva în bine în viitorul previzibil.

Bolojan ar putea fi o marcă bună de teflon. Nu se lipește nimic de el, dar, incapabil să primească feedback, nici el nu aderă la nimic altceva decît la propriile convingeri.

PSD nu e interesat de schimburile comerciale agricole dintre România și Argentina sau Paraguai, ci doar de sentimentul pesedist al ființei.

Ce vrea România? Sigur că ar vrea ca lucrurile să nu se schimbe – protecție americană, bani europeni și granița rusă cît mai departe.

Încă părem să credem în puterile magice ale unei instituții ale cărei atribuții sînt destul de clar delimitate.

N-am nici un sfat de dat noului primar, sper doar să văd un pic de personalitate într-un oraș despre care continui să cred că trăiește ignorîndu-și administratorii.

Bucureștiul nu e numai urît, dar e și neprietenos. Oamenii de pe stradă sînt încruntați, grăbiți, lipsiți de răbdare, un pic mitocani, un pic triști.

Nu s-a ocupat nimeni pînă acum să facă o trecere în revistă exhaustivă a sinecurilor și cheltuielilor aberante ale statului român, dar sînt sigur că Atlasul Pagubelor ar fi un volum foarte gros.

Nu am vreo speranță că „magistrații” vor da înapoi. Nu vor da. Vor împinge acest conflict pînă la paroxism, pînă cînd politicul va ceda sau pînă cînd se va găsi printre ei vreunul capabil să citească toate cele șase litere ale cuvîntului rușine.

Administrația românească ar trebui să admită că trecem printr-o criză în relațiile cu America. O criză adîncită de inabilitate, imobilism și lipsă de imaginație.