Teodor Tita

România nu votează în 2026 pentru funcții executive majore, dar se află, ca și celelalte state europene, în interiorul turbinei.

Președintele PSD, Sorin Grindeanu, vorbește de la înălțimea celor 16 procente ale partidului despre alegeri anticipate.

Întrebarea nu e neapărat cît mai rezistă Guvernul, ci dacă sînt motive să reziste. Răspunsul e nu, dacă ne uităm la reforma Justiției, la performanța în materie de politică externă...

Nu știu dacă e cale de ieșire din această situație, însă este evident că, într-o formă sau alta, România are nevoie de noi forme de exprimare politică.

Dacă asta este ceea ce poate produce Justiția română mai bun, atunci foarte probabil vom continua să acumulăm frustrări în fața unui sistem ale cărui probleme sînt evidente.

Nicușor Dan ar juca rolul unui fel de Ceaușescu democrat intervenind ca facilitator al discuțiilor despre Orientul Mijlociu și alte subiecte majore din arena internațională.

Nu poți mări taxe în timp ce ascunzi declarații de avere, nu poți reduce sprijinul statului pentru oamenii care au cea mai mare nevoie de el în timp ce te lupți neconvins și neconvingător cu pensiile speciale.

Primarul sectorului 4 pare dependent de simpatiile necunoscuților de prin oraș, fie și numai dacă numărăm articolele pe care și le plătește prin tot felul de publicații.

Majoritatea covîrșitoare a populației crede nu numai că mergem într-o direcție greșită, dar nici nu are vreo speranță că se va schimba ceva în bine în viitorul previzibil.

Bolojan ar putea fi o marcă bună de teflon. Nu se lipește nimic de el, dar, incapabil să primească feedback, nici el nu aderă la nimic altceva decît la propriile convingeri.

PSD nu e interesat de schimburile comerciale agricole dintre România și Argentina sau Paraguai, ci doar de sentimentul pesedist al ființei.

Ce vrea România? Sigur că ar vrea ca lucrurile să nu se schimbe – protecție americană, bani europeni și granița rusă cît mai departe.

Încă părem să credem în puterile magice ale unei instituții ale cărei atribuții sînt destul de clar delimitate.

N-am nici un sfat de dat noului primar, sper doar să văd un pic de personalitate într-un oraș despre care continui să cred că trăiește ignorîndu-și administratorii.

Bucureștiul nu e numai urît, dar e și neprietenos. Oamenii de pe stradă sînt încruntați, grăbiți, lipsiți de răbdare, un pic mitocani, un pic triști.

Nu s-a ocupat nimeni pînă acum să facă o trecere în revistă exhaustivă a sinecurilor și cheltuielilor aberante ale statului român, dar sînt sigur că Atlasul Pagubelor ar fi un volum foarte gros.

Nu am vreo speranță că „magistrații” vor da înapoi. Nu vor da. Vor împinge acest conflict pînă la paroxism, pînă cînd politicul va ceda sau pînă cînd se va găsi printre ei vreunul capabil să citească toate cele șase litere ale cuvîntului rușine.

Administrația românească ar trebui să admită că trecem printr-o criză în relațiile cu America. O criză adîncită de inabilitate, imobilism și lipsă de imaginație.

Bucureștiul va deveni un oraș plăcut atunci cînd va înceta să fie o statistică. Atunci cînd locuitorii săi vor deveni conștienți că nu e totul competiție.

Săptămîna asta, prin bulele civico-politice bucureștene au fost mai multe episoade de preasfîntă indignare scandalizată. Nimic anormal.

Șoșo-pesedismul e soluția la lipsa de soluții a unui partid încă mare ce se pregătește de propriile funeralii.

100 de zile, șase angajări ale răspunderii Guvernului în Parlament și nici un rezultat. Economia e în recesiune, nemulțumirea crește, iar AUR e foarte aproape de a trece în sondaje pragul unei majorități.

Mică, lipsită de resurse și cu o administrație care nu controlează întreg teritoriul, Moldova părea o victimă sigură. N-a fost.

S-au creat, în acești ani de libertate, rețele toxice de distribuție de rente și de acaparare a funcțiilor și demnităților publice care au făcut aproape imposibile gîndirea și acțiunea pentru binele public.

Calculele îndelungi ale președintelui riscă tot mai des să fie confundate cu placiditatea predecesorului său. Și asta nu e o comparație folositoare actualului ocupant al Cotrocenilor.

O poveste care se încheie cu pianistul continuînd să își performeze ritualul: gesturi maiestuoase, tăceri semnificative și tulburătoare momente de transă. Dar fără muzică.

România încă mai are bani, mai are oameni, mai are resurse de toate felurile pentru a ieși calm dintr-un impas temporar.

Lupta pentru București nu e despre București. Ci despre stabilitatea coaliției, viitoarea guvernare, viitoarele alegeri naționale și prezidențiale.

Vigoarea lipsită de eleganță cu care reacționează magistrații la tentativele mai degrabă timide ale Guvernului de a face un pic de dreptate în sistemul de pensii e un argument suficient pentru a considera aceste eforturi necesare și urgente.

La o lună de la instalarea guvernului, coșmelia se clatină sub ambiguități, tăceri prelungite și zbateri interne ce puteau fi lesne evitate.

Un lider politic bun este, în esență, o persoană capabilă să identifice corect problemele unei comunități și să propună soluții pe care, odată ajuns la guvernare, să le aplice.

Ceea ce face proiectul contestat azi de președinte e să înăsprească pedepsele. Adică continuă o strategie de combatere a discursului extremist care nu funcționează.

Principalul motiv pentru care AUR a ajuns cel mai mare partid al țării stă în absența oricărei alte variante credibile de opoziție.

Nu s-au preocupat de bugetul public pentru că, asemenea cel trei premianți de la CCR, l-au văzut ca pe o fîntînă veșnică a abundenței.

Vestea proastă este că acest guvern nu face decît să prelungească starea de fapt care ne-a adus în amintita criză.

Ce rost are să ne mai declarăm război dacă nu ne ia nimeni în serios? Putem încerca să ne ucidem între noi și, în același timp, să exasperăm juriștii.

Cît de onestă e o Românie în care nimeni nu vorbește despre taxe pe proprietate deși asta ar fi o sursă de venit legitimă pentru autoritățile locale?

Vor răsturna masa cînd vor ajunge la concluzia că nici un fel de discuție nu poate fi purtată în cadrul actual. Altfel spus, în pămîntul patriei zace sămînța unei revoluții.

Există o lecție în modelul polonez și aceea vine nu numai din reforme făcute la timp, ci și din curajul de a cere ceea ce credem că ni se cuvine.

Au început deja, informal, negocierile despre noul guvern, însă, pînă acolo, poate e bine să ne uităm cine poartă aceste discuții.

De la Alien încoace, știm că în bezna din spațiu nu te aude nimeni cînd țipi.

Sînt mulți cei care simt că alegerile astea vin ca o binemeritată pedeapsă pentru niște organizații leneșe, misecuviniste și dăunătoare.