În anul 2025 s-au născut în România 145.669 de copii. Este, potrivit datelor provizorii ale Institutului Național de Statistică, cel mai mic număr înregistrat din 1930 încoace. În același an au decedat aproape un sfert de milion de oameni, iar scăderea naturală a populației a ajuns la aproximativ 94.000 de persoane, după 88.000 în anul precedent. Raportată la populația rezidentă, natalitatea a coborît la aproximativ 7,6 la mie, în timp ce mortalitatea a rămas în jur de 12,6 la mie.
Privite pe județe, cifrele devin și mai greu de ignorat. În Teleorman s-au născut aproximativ 5,6 copii la mia de locuitori și au murit aproape 18 persoane. Situații apropiate găsim în Brăila sau Vîlcea. Numărul căsătoriilor a coborît și el, pentru prima dată, sub o sută de mii.
Demograful Vasile Ghețău, care urmărește aceste serii de cîteva decenii, spunea în vara acestui an, la o dezbatere organizată de INS: „Nu văd soluții la declinul demografic al României. Nu au de unde veni”. Este o formulare brutală, dar cifrele îi dau dreptate. Nu există nici un rezervor secret de copii care urmează să apară și nici o politică pronatalistă cunoscută care să poată schimba rapid structura pe vîrste a unei populații.
Există însă o altă cifră despre care vorbim mult mai puțin. În ultimii ani, soldul migrației internaționale a României a devenit pozitiv. În 2022 și 2023 a fost suficient de mare încît să compenseze scăderea naturală, iar populația rezidentă a crescut modest, după decenii de scădere. Nu pentru că românii au început brusc să facă mai mulți copii. Și nici exclusiv pentru că au venit străinii: în soldul migratoriu intră și românii care se întorc acasă. Dar imigrația cetățenilor străini a devenit, fără îndoială, parte a noii aritmetici demografice a României.
Noi continuăm însă să discutăm despre ea aproape exclusiv ca despre o problemă a pieței muncii. Se vede foarte bine în sistemul de pensii. În primul trimestru al anului 2026, România avea în medie aproximativ 4,92 milioane de pensionari și un raport de opt pensionari la zece salariați. Media națională ascunde diferențe enorme: în București și Ilfov sînt aproximativ patru pensionari la zece salariați, în timp ce în Teleorman raportul ajunge la cincisprezece la zece. Nu spun că imigrația va „salva” sistemul de pensii. Demografia nu funcționează atît de simplu. Contează vîrsta de pensionare, gradul de ocupare, nivelul salariilor, productivitatea, baza de contribuție și multe altele. Dar într-un sistem în care pensiile de azi sînt plătite în mare măsură din contribuțiile celor care muncesc azi, numărul contribuabililor contează. Iar el va conta din ce în ce mai mult.
Economia a înțeles deja lucrul acesta, chiar dacă politica îl spune mai rar. Pentru anul 2026, Guvernul a stabilit un contingent de 90.000 de lucrători străini nou-admiși pe piața muncii. Nu este un experiment marginal. În anul precedent, contingentul de 100.000 de persoane fusese epuizat înainte de sfîrșitul anului. Cele mai multe locuri de muncă rămase neocupate sînt în curierat, manipularea mărfurilor, construcții, comerț, transport, alimentație publică și pază. Nu vorbim despre ocupații exotice, ci despre oameni pe care îi întîlnim deja la lift, la restaurant, în magazin, pe șantier sau pe motocicleta care ne aduce cina.
La începutul lunii iulie 2026, Inspectoratul General pentru Imigrări raporta peste 242.000 de străini cu documente de ședere valabile în România. Bucureștiul, Ilfovul, Constanța și alte cîteva centre economice concentrează o bună parte dintre ei. Aici mi se pare că apare eroarea noastră de perspectivă.
Contingentul este o categorie administrativă. Omul nu este. Cînd statul spune „90.000 de lucrători străini nou-admiși”, vede necesarul pieței muncii pentru un an. Un om care vine din Nepal, Sri Lanka, Bangladesh sau India vede însă o viață. Muncește, locuiește undeva, învață sau nu învață limba, își face prieteni, trimite bani acasă, poate își aduce familia, poate își schimbă angajatorul, poate decide să plece mai departe și poate decide să rămînă.
Istoria migrației europene este plină de societăți care au crezut că importă temporar forță de muncă și au descoperit, peste douăzeci de ani, că au primit populație. Nu există nici un motiv serios să credem că România va fi excepția. De altfel, am trăit experiența aceasta pe partea cealaltă a frontierei. Milioane de români au plecat în Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie spunînd inițial că merg să muncească doi sau trei ani. Unii s-au întors. Foarte mulți nu. Și-au adus soții și copiii, au cumpărat case, copiii lor au intrat în școli și apoi în universități, iar șederea temporară s-a transformat într-o viață.
Nu văd de ce un nepalez venit astăzi la București ar trebui să fie, antropologic vorbind, fundamental diferit de românul plecat în Italia în 2002. De aceea cred că întrebarea importantă nu mai este dacă o parte dintre cei veniți vor rămîne. Întrebarea este în ce condiții vor rămîne.
Ultima ediție a Migrant Integration Policy Index plasează România la 52 de puncte din 100, în jurul mediei europene, dar cu diferențe spectaculoase între domenii. Cadrul juridic împotriva discriminării este foarte bun pe hîrtie, în timp ce posibilitatea participării politice a imigranților primește doar 5 puncte din 100. Este o diferență care spune ceva despre modelul nostru de integrare: putem produce drepturi formale înainte de a produce apartenență. Din ceea ce vedem deja în jurul nostru, cred că se conturează cîteva forme simple de excludere.
Prima este muncitorul fără oraș. Omul cazat de angajator într-un apartament cu multe paturi, într-un container sau la periferia unei localități, transportat la serviciu și înapoi, care poate locui doi ani în București fără să intre cu adevărat în viața Bucureștiului. Traseul lui este simplu: dormitor, schimb de lucru, supermarket, dormitor. Nu este segregare culturală în sensul clasic. Este segregare produsă prin locuire și organizarea muncii.
A doua este dependența de traseul prin care omul a ajuns aici. România a modificat legislația în 2026 și permite acum, în anumite condiții, schimbarea angajatorului, inclusiv înainte de primele șase luni atunci cînd există încălcări grave ale obligațiilor angajatorului. Este un pas important. Dar între existența unui drept și posibilitatea reală de a-l folosi există o distanță. Un muncitor care nu cunoaște limba, nu înțelege administrația și depinde de o agenție de plasare are nevoie de mai mult decît de un articol de lege pentru a putea ieși dintr-o situație abuzivă.
A treia este familia invizibilă. Discutăm permanent despre lucrător și foarte rar despre ce se întîmplă atunci cînd acel lucrător are un copil, își aduce soția sau decide să rămînă. Atunci apar întrebările pe care contingentul anual nu le poate rezolva: unde merge copilul la școală? Cine îl ajută să învețe românește? Cum comunică părinții cu medicul? Cine recunoaște calificările profesionale? La ce ghișeu se duce un om care nu știe încă suficientă română ca să înțeleagă de ce a fost trimis de la un ghișeu la altul?
În martie 2026, Ministerul Afacerilor Interne a pus în transparență proiectul Strategiei naționale privind imigrația pentru perioada 2026-2030, împreună cu un plan de acțiune. Diagnosticul este, în multe locuri, corect. Documentul vorbește despre integrare, despre educație, despre descentralizare și despre nevoia consolidării instituțiilor. Problema este că distanța dintre strategie și serviciul efectiv rămîne mare, iar finanțarea este lăsată în bună măsură în limitele bugetelor anuale ale instituțiilor implicate.
Știm și de unde plecăm. În 2019, 793 de beneficiari ai unei forme de protecție au participat la programul formal de integrare, iar alți aproximativ 1.300 de cetățeni din țări terțe cu ședere legală au primit servicii de consiliere, orientare culturală sau cursuri de limba română. Nu are sens să comparăm mecanic aceste cifre cu numărul actual al străinilor – categoriile sînt diferite –, dar ele arată dimensiunea modestă a infrastructurii de integrare de la care am pornit.
Între timp, realitatea aleargă mai repede decît administrația. În august anul trecut, un livrator din Bangladesh a fost lovit pe stradă, în București, de un tînăr care îi cerea să se întoarcă în țara lui. Incidentul a venit într-un climat în care un parlamentar le ceruse românilor să refuze comenzile livrate de persoane care nu sînt români. Avem una dintre cele mai mari diaspore europene și cerem, pe bună dreptate, italienilor, spaniolilor, germanilor sau britanicilor să îi trateze decent pe românii care trăiesc acolo. Devine greu de explicat de ce același principiu ar trebui suspendat la Otopeni. Ce am putea face?
Mai întîi, cursuri de română accesibile, organizate și în apropierea locului de muncă, profesori pregătiți pentru predarea limbii române ca limbă străină și timpul necesar pentru ca oamenii să participe la ele.
Apoi locuirea. Dacă opt oameni sînt înghesuiți într-un apartament pentru că aceasta este cea mai ieftină soluție pentru intermediar sau angajator, nu vom putea fi surprinși dacă peste cinci ani vor apărea enclave. Integrarea începe, uneori, cu numărul de paturi dintr-o cameră.
Mobilitatea pe piața muncii trebuie introdusă prin legislația nouă și realizată efectiv. Un om exploatat trebuie să poată schimba locul de muncă fără să intre într-un labirint administrativ și fără riscul de a-și pierde dreptul de ședere.
Urmează școala. Copiii vor veni oricum. Avem nevoie de profesori de sprijin, mediatori și formule prin care copilul care nu vorbește românește să nu petreacă primul an școlar înțelegînd doar că este diferit.
Mai este recunoașterea calificărilor. Nu avem nimic de cîștigat dacă ținem un electrician calificat la manipularea mărfurilor sau o asistentă medicală într-un depozit doar pentru că procedura de recunoaștere este prea complicată.
Și, probabil cel mai important, integrarea trebuie mutată parțial din București acolo unde oamenii trăiesc. Un birou local de integrare în București, Ilfov, Constanța, Timiș sau Cluj ar putea face mai mult decît încă o strategie națională. Integrarea se produce în școală, la primărie, la medic, la locul de muncă și în cartier. Nu într-un minister.
Rămîne însă partea despre care vorbim cel mai puțin: noi. Integrarea nu este un curs prin care străinul învață să fie român. Este o adaptare reciprocă. Asta înseamnă și pregătirea polițiștilor, funcționarilor, profesorilor și personalului medical pentru interacțiunea cu oameni care nu vorbesc încă bine limba. Înseamnă responsabilitatea angajatorilor, care nu se termină odată cu semnarea contractului. Înseamnă reacție rapidă la discriminare și la violența motivată de ură. Înseamnă, poate, și să ne amintim mai des propriile noastre povești de migrație.
Vin dintr-un domeniu, cel al justiției penale, în care am învățat în timp un lucru destul de simplu: excluziunea produce costuri care se plătesc mai tîrziu și cu dobîndă. Nu este nevoie să transformăm experiența Franței, Belgiei sau Marii Britanii într-o profeție pentru România. Contextele sînt diferite, istoriile coloniale sînt diferite și dimensiunea imigrației este incomparabilă. Ar fi superficial să spunem că știm ce se va întîmpla peste douăzeci de ani.
Știm însă altceva. Cercetările din mai multe societăți europene arată că dezavantajele și discriminarea pot continua și în a doua generație. Atunci frustrarea are o natură diferită. Prima generație poate compara viața din țara de destinație cu cea din țara din care a plecat. Copilul ei, născut aici, se compară cu colegul de bancă. El nu cere să fie primit. Consideră, pe bună dreptate, că aparține deja locului. De aceea, acum sîntem în perioada în care integrarea este cea mai ieftină. Cît vorbim despre cîteva sute de mii de persoane, putem încă construi instituții înainte să construim probleme. Putem forma profesori înainte ca școlile să fie luate prin surprindere. Putem stabili reguli de locuire înainte să apară cartiere segregate. Putem construi legături înainte ca diferențele să se transforme în neîncredere.
În zece sau cincisprezece ani, unii dintre oamenii pe care astăzi îi numărăm într-un contingent vor avea copii care vor vorbi românește mai bine decît limba părinților lor. Vor merge la școlile noastre, vor plăti taxe, vor deschide firme, vor cere drepturi și vor vota atunci cînd legea le va permite. Atunci nu îi vom mai putea numi „forță de muncă”. Vor fi vecinii noștri. Întrebarea este dacă ne pregătim de pe acum să-i tratăm astfel.
Ioan Durnescu este profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
