Hora extremismelor

„Horă” e un fel de a zice. În realitate, ceea ce trăiește lumea occidentală – și noi împreună cu ea –, de vreo zece-cincisprezece ani încoace cu crescîndă intensitate, este un ping-pong al extremismelor. Adică societățile (încă) democratice zboară dintr-o extremă în alta, ideologic și electoral, cu viteza mingii pe masa de joc. Și, la fel cum forța loviturilor de la ping-pong imprimă mingii traiectoriile cele mai complicate, și extremele din lumea noastră se potențează reciproc, împingînd confruntarea colectivă pe marginea prăpastiei. Sigur, sîntem azi oripilați de recrudescența fascismului (să nu ne amăgim: din America, trecînd prin Europa și mergînd pînă în Rusia, zvîrcolirile „de dreapta” nu constituie altceva decît o reîntrupare a fascismului clasic, cu nuanțe conturate de la suveranismul trumpist american și nazismul german embrionar la kaghebismul sangvinar rusesc!), dar nu putem uita nici extremismul stîngist – un comunism agresiv, complet nedisimulat – care l-a precedat. „Politica incluziunii” (absolut firească în orice sistem civilizat) ajunsese la aberații monstruoase. Destul să-mi amintesc furtuna ce cuprinsese America, în urmă cu vreo șase-șapte ani, de dărîmare a statuilor (simboluri așa-zicînd „coloniale”!), furtună ivită din nebunia rescrierii (fictive, desigur) a istoriei. Reprezentanții claselor – cum altfel? – „dominante” cădeau în genunchi și își cereau public scuze pentru greșelile strămoșilor lor. „Egalitatea de gen” și, mai ales, „de opțiune de gen” însemnau eliminarea competiției din dinamica socială și însușirea unui mecanism de promovare non-valorică, pe bază de „identități”, cel mai frecvent nici măcar reale, ci inventate după bunul plac al indivizilor din generațiile recente. Nu m-a mai surprins atunci, în respectivul context, să văd resuscitarea, nu a lui Marx (care e, oricum, o lectură de bază în domeniul umanioarelor, în Occident, de multe decenii), ci a lui Lenin și chiar a lui Stalin în... Statele Unite. Infamii zbiri bolșevici erau afișați fără jenă și constrîngeri de diverși profesori americani, unii de la universități prestigioase (din Ivy League), drept simboluri ale bravei lumi „noi”. Cu secera și ciocanul alături, se înțelege. Lucrul se repeta metodic, sistematic, terifiant, cu asupra de măsură și în Vestul Europei. Mințile o luaseră pe miriște.

Care au fost consecințele? Mai repede decît s-ar fi putut bănui, energiile (adormite?) ale dreptismului fascistoid au revenit la viață și s-au activat cu brutalitate. Xenofobie, izolaționism, suveranism agresiv și transformarea putinismului, vai, într-un mesianism postindustrial, transfigurarea genocidului așadar în purificare providențială. Nebunie de la A la Z. Oamenii și-au pierdut busola, aderînd, cu priviri rătăcite, fie la unul, fie la altul dintre polii distructivi și – atenție, pe termen mediu, dacă nu scurt de-a binelea! – autodistructivi. S-a pus mîna pe arme, deocamdată simbolic, însă nu se știe pentru cît timp. Am mai afirmat asta: victimele perfecte, în împrejurarea de față, rămîn, culmea, cei care și-au păstrat capul pe umeri, moderații (de stînga ori de dreapta, nici nu mai contează), adepții căii de mijloc. Pe ei îi urăsc și unii, și ceilalți dintre extremiști. Mi-aș dori ca susținătorii medianei să fie încă majoritari (dificil de presupus în isteria actuală), dar, chiar dacă sînt, nu știu cît vor mai rezista pe poziții sub presiunea generală. A fi înțelept și conciliant a devenit, ca pe vremea lui Socrate, un risc mortal, motivația absolută pentru o execuție exemplară. Execuția gînditorului proscris. Am senzația că spre un astfel de final ne îndreptăm. De a stigmatiza și blama juridic moderația și înțelepciunea, într-un cuvînt, clarviziunea (unde se îmbină claritatea morală cu aceea intelectuală). Înfricoșător, neîndoios. Lumea educată observă ușor aici reciclarea istoriei întunecate a umanității, reconstrucția stupidă și de neînțeles a unor epoci nefaste, în care oamenii au plătit scump pentru propria lor nesăbuință. La ce posibilități de confruntare a dezvoltat astăzi umanitatea, „plata” ar putea fi una „definitivă”, echivalentă cu extincția speciei. Celula (auto)distructivă există, se pare, în genomul lui homo sapiens și de aceea, într-un anumit sens, uimirea mea, a noastră, a celor care mai credem în virtuțile „celei de-a treia căi”, nu-și are rostul. Da, știu, ne-am dori să ne lăsăm învăluiți de o reverie a izbăvirii, așteptînd mai mult de la o specie care i-a dat pe Shakespeare, Beethoven, Rembrandt și Einstein, care a inventat medicina și informatica, democrația și justiția, care a ajuns pe Lună, a trimis mesaje în Univers și explorează, de la distanță, prin intermediul roboților inteligenți, planeta Marte, dar e foarte greu. Rămîne imposibil de priceput concubinajul concupiscent între contradicțiile radicale. Rămîne imposibil de acceptat că, în interiorul aceleiași ființe, pot viețui laolaltă geniul și imbecilitatea.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.