Prezentul Discontinuu

Se miră lumea nu atît de faptul că America l-a ales de două ori președinte pe Trump, cît de inerția în care SUA au intrat în ultima vreme, cînd ghidușiile – ca să folosim un termen decent – liderului de la Casa Albă par să fi scăpat de sub orice control.

Din multitudinea de evenimente petrecute în acea teribilă și, în continuare, neverosimilă zi, trei mă urmăresc în mod insistent. Sînt mai curînd trei imagini, două concrete, intrate deja în conștiința publică.

Avem nevoie de un scurt excurs istoric. Un excurs menit să scoată în evidență faptul că așa-numitul „suveranism american” se confundă, pînă la un punct, cu atît de des invocatul „excepționalism american”.

În dimensiunea sa fundamentală, boala în discuție este cea care a cuprins, de ceva timp, tot spațiul civilizat al omenirii, bineînțeles cu intensitățile, specificitățile și nuanțele de rigoare: suveranismul, MAGA și Trump constituie niște manifestări pute

Ştiam din anii precedenţi că lumea prefera să mai spună cîte o glumă în astfel de situaţii, pentru a detensiona atmosfera. Acum, linişte deplină şi frunţi crispate, aplecate îndîrjit deasupra hîrtiilor.

Un public mediu, oricît de mare şi de entuziast, nu va reuşi să-şi impună valorile, pe termen lung, în componenţa axiologică a amintitului canon.

Totuşi, gîndul nu îmi era la învăţat. În Timişoara debutaseră extraordinarele evenimente ce urmau să determine prăbuşirea regimului Ceauşescu.

Datorită amplorii căpătate în timp, spectacolul fotbalistic a început să încorporeze mentalitate colectivă, cultură, istorie, geografie, politică, economie și, uneori, prin simbolistică discretă, chiar literatură și filozofie.

Raptul patriotismului reprezintă exproprierea identității, debutul unei teribile uitări de sine și al unei rătăciri colective.

„Primăvara” lui Hitler joacă, metaforic, rolul „iernii” lui siberiene, ce va îngheța Europa și, ulterior, Germania însăși.

Pentru a fi limpede comparația pe care o încerc aici, voi începe cu o întrebare simplă: v-aţi întrebat vreodată de ce scenele spectaculoase, dintr-un film american oarecare, nu seamănă deloc cu echivalentele lor din producţiile europene?

Putin ar fi „Țața Mița” (Mincu), „muscalul” rănit melodramatic, Zelenski – „cerchezul” erou, luptătorul din vîrf de munte, iar Xi Jinping – „glumețul” Dragulici.

El a ajuns la Cotroceni exact cum aș ajunge eu, în momentul de față, la manșa unui Boeing 747 transatlantic.

Mă intrigă bizarul „sindrom Stockholm” care, știe toată lumea, înseamnă „îndrăgostirea” (posibil suicidară) a victimei de propriul ei agresor.

Dacă doar valoarea intelectuală ar fi fost punctul slab al noilor contracte de schimb dintre universităţile româneşti şi lumea civilizată, nu mi-aş mai fi bătut gura de pomană.

Jocul micului hoţoman nu-mi lăsa practic nici o altă opţiune logică: mă aflam în prezenţa unui impostor care inventase o tactică isteaţă de a călători cu Săgeata fără bilet, sub ochii îngăduitori ai însoţitorului de tren.

Îmi amintesc de un astfel de „dispecer-tonetar” care își îndeplinea cu aplomb „misiunea” în fața blocului unde locuiam acum vreo două decenii.

Claritatea morală nu are nevoie de lucruri evidente pentru a se manifesta. Creierele etice vor „simți” impostura și ticăloșia chiar și atunci cînd, vorba juriștilor, faptele criminale „nu pot fi dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

La o analiză mai atentă a responsabilității formulării unui asemenea răspuns, cred că tendința celor mai mulți ar fi să refuze, pur și simplu, să și-l asume.

Și astăzi, un băiat uriaș, cu lentoare gigantică, simptomatică pentru făpturile incomensurabile, a sosit să dea o mînă de „ajutor” în războaiele umanității.

Cel mai fericit era „samsarul”, impresarul care intermediase afacerea cu artista menită să dea o dinamică unică terasei și să așeze cafeneaua respectivă pe harta mondenă.

S-a dovedit totuși un politician veros, gata să-și vîndă sufletul pentru atingerea unor scopuri ignobile. „Scopurile ignobile” sînt ușor de deslușit. Ele se leagă de refacerea Ungariei Mari.

Loialitatea va deveni o povară greu suportabilă psihologic. Trădarea, atunci cînd se va produce și dacă se va produce, va sosi pentru suzeran ca o eliberare.

Era timpul Americii intelectuale și rafinate a lui Obama, al Americii contemplative. Conștient probabil de acest lucru, McCain a pierdut cu grație.

O prietenă din copilărie mi-a trimis recent o fotografie veche de (peste) o jumătate de secol, despre care nu știam nimic. Nu am avut-o niciodată în albumele personale.

Domnul Gugumano și-a schimbat întrucîtva abordarea față de sistemul educațional. În loc să o promoveze doar pe Marița, a decis să se promoveze și pe sine.

Într-o lume absolut nebună, care dă tot mai clar semne de război mondial, șeful statului pare a-și trăi, nestingherit, beatitudinea triumfului electoral.

Revenirea acasă mă copleșea cu fiorii ei inefabili, ieșiți din cine știe ce straturi obscure ale subconștientului. Nu-mi dau seama dacă atunci am fost cu adevărat fericit.

Talk-show-urile s-au transformat în mascarade ipocrit-inchizitoriale ale unor lucruri mai mult sau mai puțin oculte din viața publică.

M-am apropiat de Franța, de limba și de cultura ei, încă de la vîrsta preșcolară. Mama mea a fost profesoară de franceză și am avut mereu în jurul meu „materiale”.

„Visul american” a ajuns un concept familiar întregii planete tocmai datorită istoriei transatlantice fabuloase care l-a creat. Seriozitatea, rigoarea și principialitatea americană au cucerit lumea.

Îmi amintesc cît de detestate erau, în America și Europa, fascismul și comunismul, antisemitismul și, în general, xenofobia în anii ’90. Aproape că nu reușeai să rostești cuvintele respective în public, temîndu-te să nu fii înțeles greșit.

Admit, „conspiraționita” a fost o maladie cronică a umanității din timpuri imemoriale, iar, în momentele de criză, ea s-a acutizat, a luat-o razna.

Cei afectați de amintita psihoză se cred singurii patrioți ai României, unicii iubitori de țară, ultimii apărători ai integrității naționale.

A fi copil în era ceaușistă constituia un calvar. E bine de reamintit acest lucru nostalgicilor și mai ales „nostalgicilor fără cauză”, adică acelora care „regretă” comunismul fără a fi fost măcar născuți la vremea respectivă.

Anticorpii pentru microbii extremiști, dezvoltați de societățile libere, au slăbit de-a lungul vremii, paradoxal, chiar din cauza modului de viață (inevitabil permisiv) al acelorași societăți libere.

O știm cu toții: democrația are (și) vulnerabilități. Ne enervăm de aceea pe ea uneori și, în clipe de nesăbuință, devenim capabili să facem afirmații stupide despre sistemul liberal.

Amănuntul demonstrează, fără echivoc, faptul că o dictatură bolșevică evoluează identic în orice spațiu geografic s-ar manifesta ea și în orice circumstanțe mentalitar-identitare i-ar fi oferite ca decor.

Autenticitatea devine, în ultimă instanță, rezultatul unui efort imaginativ, al unei incursiuni cerebrale în spațiul imediat (și nu al unei „mulări” vizuale plate pe tumultul cotidian).

Fataliștii dezvoltă, în contextul mentalitarului lor predeterminist, un soi de resemnare dinaintea viitorului, care, în interpretarea multora, viciază dinamica prezentului.

Tocmai aceste virtuți despre care vorbești cu atîta aplomb sînt uneori, prin natura lor rigidă, inflexibilă, limitativă, niște infirmități!

În absența efectului ori, mai rău, în cazul apariției lui nenaturale (într-o formă opusă actului originar), se naște anomalia – mărinimosul se simte trădat, devenind victimă.