„Cartea mi-a plăcut foarte mult pentru că, deși acțiunea se petrece pe vremea comunismului, Adina a avut o copilărie oarecum normală. Fiecare copil merită o copilărie bună!” (Andra P., clasa a VIII-a), „Tot ce vreau să-i transmit autoarei este faptul că în opinia mea eu nu cred că comunismul era chiar așa de rău. Țara noastră s-a dezvoltat și a crescut foarte mult în acea vreme” (Mirela C., clasa a VIII-a), „Cel mai mult mi-a plăcut că, deși era în perioada comunistă, nu are o poveste tristă. Mesajul meu pentru Adina Popescu este că a fost super tare să vadă și partea plină a paharului din perioada comunistă” (Ioan S., clasa a VIII-a). Sînt trei dintre mesajele pe care le-am primit de la copiii dintr-o școală din județul Brașov, după ce cartea mea Povestiri de pe Calea Moșilor a făcut parte dintr-un proiect cultural, „Laboratorul de lectură” (implementat de asociația Upsilamba). Sincer, m-au îngrijorat. Deși e scrisă din perspectiva unui copil, cartea este critică și plină de ironie la adresa regimului comunist, prezentînd întîmplări și situații tipice din copilăria mea, în anii ’80: foametea și cozile la alimente, frica și duplicitatea (copilul nu are voie să spună la școală ce se vorbește în casă), lipsa libertății de mișcare (nimeni nu călătorește în afara granițelor țării), duminicile mașinilor cu soț și fără soț, tatăl ascultă un post de radio interzis, mama gătește doar noaptea atunci cînd vin gazele etc. E acel comunism domestic, al lucrurilor mărunte de zi cu zi, explicat (și) pe înțelesul copiilor, tocmai pentru că astfel de explicații nu există în manualele școlare, iar misiunea cărților (sînt trei în această serie despre comunism) este cea de recuperare a trecutului recent și într-un scop educațional. Aiurea! Mi-e din ce în ce mai clar că în ultimii ani asistăm la o schimbare de paradigmă. Cum ajunge un copil de 13 ani să creadă că era bine pe vremea comunismului? Simplu, așa i se spune acasă. Așa îi spun părinții – care, culmea, fac parte din generația mea și abia dacă au prins și ei cîțiva ani de comunism în care au fost pionieri sau „șoimi“ – ori bunicii. Astfel, istoria asta trăită despre care tot se vorbește în sens pozitiv (trebuie să profităm atît timp cît mai există martori în viață și să stoarcem tot de la ei, toate ororile, toate „adevărurile”) se transformă într-o istorie alterată. Condamnarea comunismului n-a fost niciodată un act ferm în România, din păcate. După ce îndîrjirea anilor ’90-2000 („dictatorul de tristă amintire”, Odiosul & Sinistra etc.) s-a stins, a mai urmat timp de cîțiva ani o condamnare blîndă, Odiosul s-a transformat în aproape simpaticul Ceașcă, pînă cînd totul s-a diluat într-o supă nostalgică, cele rele să se spele, cele bune să se adune, eram copii, eram tineri, mîncam cu poftă pîine cu zahăr, purtam uniforme și eram mai educați și mai disciplinați ca ăștia de acum, se făcea școală, se muncea cu sîrg în fabrici și uzine. Așadar, copilul de 13 ani din județul Brașov merge acasă cu cartea mea recomandată la școală și îi zice părintelui său: ia uite ce scrie una, Adina Popescu, o scriitoare, despre copilăria ei din timpul regimului comunist, că nu se găseau de nici unele, că se luau curentul, apa, gazele, că Mega Image-urile erau goale, că puteai ajunge la pușcărie dacă îl înjurai pe stradă pe Bolojanul lor, că nu puteai vedea Românii au talent la televizor, ci doar cîntece patriotice, că Internetul lor era pe rație etc. Chiar așa era? Iar părintele/bunicul îi răspunde: „Dragul moșului, nu era chiar așa, să nu exagerăm, că am prins și eu vremurile alea. Hai să-ți zic eu cum era!”. Și așa se apasă pedala nostalgiei și se ajunge la istorie reinterpretată/alterată, de ajunge copilul să creadă că Ceaușescu era bun.
Port o discuție cu un tip de 30 și un pic de ani, localnic de aici, din zona unde ne-am mutat, băiat cu facultate și cu bun-simț, politicos, cîștigă în jur de 9.000 de lei pe lună din meseria lui, salariu, plus ce mai lucrează el pe lîngă, își face vacanțele în Italia sau în Egipt, all-inclusive. Mă întreabă cum era pe vremea lui Ceaușescu, că el, unul, n-a prins, s-a așezat tîrziu la coadă, Ceaușescu s-a terminat chiar în fața lui. Îi povestesc exact ca unui copil, deși știu că am de-a face cu un copil pierdut. Se uită la mine sceptic, dar mă ascultă. Nu mă crede. „Da, am auzit și eu că erau ceva lipsuri, dar aveam industrie, agricultură și mai ales țara noastră era respectată în străinătate. Românii erau respectați, nu ca acum...” Îi reamintesc că tatăl lui (60 și un pic) a lucrat mulți ani în străinătate, a pus bani deoparte, l-a dat la facultate, i-a făcut casă în satul lor. Vrei să spui că tatăl tău nu a fost respectat? Ba da, el da, că era un bun meseriaș, își făcea treaba, dar zic așa, noi, ca țară, nu mai sîntem respectați, nu dau doi bani pe noi. Înainte tot Occidentul îi știa de frică lui Ceaușescu. De unde le scoate? Cum de unde? De pe TikTok, acolo sînt niște oameni deștepți care susțin niște lucruri, cu probe, cu dovezi, el îi crede. Îi propun să-i dau ultima mea carte, La revedere, tabără dragă!, să vadă cum era, de exemplu, într-o tabără pionierească, era ca într-un mic lagăr de concentrare și de spălat pe creier. Îmi zice politicos că nu prea are timp de citit, dar fetița lui de opt ani citește de rupe, spune el cu mîndrie. Aici e un paradox: părintele nu citește, preferă să fie spălat pe creier de TikTok, dar copilul e important să citească.
Revin la copiii care citesc. La începutul anului, într-o tabără de creație la Ipotești, le-am dat ca temă copiilor de gimnaziu „Imaginați-vă o zi a unui copil în timpul regimului comunist“. M-am convins că pentru ei comunismul e o temă distopică ce îi atrage, un fel de Jocurile foamei, o competiție pentru supraviețuire. Unii dintre ei au reușit să surprindă în compunerile lor sentimentul de frică, alții au descris o lume cenușie, uniformizată, cel mai tare m-a amuzat compunerea unui băiat în care copilul din comunism ajunge la școală, în sala de clasă, iar învățătoarea e împușcată prin geam și sîngele i se împrăștie pe toată tabla sau așa ceva... trebuia să ducă regimul comunist în zona horror care le place atît de mult. Discuția care a urmat a fost vie, nuanțată, era clar pentru mine că părinții le spuseseră deja că „n-a fost chiar așa rău” sau mai degrabă că „au fost și lucruri bune”, dar la vîrsta asta copiii absorb tot, ca un burete, inclusiv adevărul, important este să existe oameni din afara micului lor univers domestic și școlar dispuși să comunice cu ei. La un moment dat, un băiat mai rebel m-a uimit. „Păi, eu n-aș fi trăit o astfel de viață!” Și ce ai fi făcut? „Nu știu, m-aș fi revoltat... i-aș fi omorît pe comuniști și aș fi trăit liber.” Da, tu ai dreptate, dar era mai complicat de atît, i-am răspuns stînjenită. Sentimentul de vinovăție se transmite generațional, la noi s-a transmis, noi am fost generația cuminte care a stat în banca ei, acuzîndu-ne tacit părinții că nu s-au revoltat, că n-au făcut mai mult.
Da, nu a existat o condamnare reală a regimului comunist în România și cred că e prea tîrziu ca să se întîmple așa ceva, la nivel de societate, nu mai interesează pe nimeni. Totuși, ea se poate face la un nivel mai mic, în școli, și se numește educație democratică. Anul acesta am aplicat de trei ori pentru finanțare cu un proiect de acest gen, „Ecranul memoriei”, n-am reușit, vom mai încerca, însă nu cred că asta e calea, ca micii actori culturali și ONG-urile să încerce să obțină fonduri de la stat pentru a ajunge în școli (puține și în general cele din marile orașe), ca să le povestească copiilor cum a fost comunismul. Cred că ar trebui să existe un program național coerent în acest sens (așa cum ar trebui să existe și un program real de promovare a lecturii) care să-i implice pe toți oamenii care vor să facă, vor să transmită mai departe și se perindă, uneori pe banii lor, prin școlile patriei ca să convingă niște copii de 13 ani că am trăit într-un regim odios, o dictatură care chiar trebuie să nu se mai repete, așa că să voteze în cunoștință de cauză peste doar cinci ani. Și ca să nu mai primesc întrebări de genul „În ce punct din viață ai zis: era mai bine în trecut?” (Raul, clasa a VIII-a).
.jpg)
