Portrete Din Mers

Adevărul este că șeful ăsta nasol, șeful despotic, șeful incompetent, dar atoateștiutor, șeful care te lasă fără replică și impune poziția ghiocel a angajatului, toate astea s-au născut acolo, în Republica Socialistă România.

Trăim într-una dintre țările europene cu cei mai mulți proprietari de case și apartamente, deși nivelul de trai nu e nici pe departe ce ar trebui să fie.

Ăsta e riscul, să devii treptat prizonierul unei case minunate, al unei curți ideale, iar cînd te reîntorci întîmplător în București să ți se pară că ai ajuns la New York.

Pe vremea asta de cod roșu, în Obor e pustiu, sînt doar doi oameni la coadă la mici. Ce mă voi face fără micii mei dragi, fără Obor?

„Cît cîștigă un scriitor? E bogat, nu-i așa?” Scriitorul are o vilă cu piscină unde scrie în legea lui?

Copiii citesc în primul rînd pentru poveste. Și nu cred că cei de acum citesc mai puțin decît citea generația mea.

M-am uitat la serialul Plaha pe Netflix nu atît pentru poveste, realizare și jocul actorilor, ci dintr-o curiozitate pur jurnalistică.

Toți purtau în piept niște cocarde tricolore cu chipul lui Eminescu, cel serafic, din tinerețe, și deasupra chipul lui Șoșoacă, de două ori mai mare și mai vizibil.

Îmi dau seama că anumite lucruri se uită greu, că toată adolesecența și tinerețea mea am fugit de controlori, fiecare călătorie cu autobuzul era însoțită de panică și anxietate, mă simțeam hăituită. Și nu amenda era problema.

Dimineața, după ce mă ridic din pat, merg în bucătărie cu telefonul ăsta legat de mînă. Înainte de a face orice, „mă informez”.

După ce facem piața, ne oprim în noul food court de mall din mijlocul Oborului, gîndit mai degrabă pentru corporatiști și hipsteri decît pentru oborenii obișnuiți.

Maică-mea, mult mai ardeleancă decît mine, nu se simte bine dacă nu are o bucățică de slănină „din aia bună” în frigider din care își mai taie din cînd în cînd cîte o feliuță subțire.

Urmăresc cu atenție și îngrijorare cum motanul nostru de doi ani și jumătate împrumută obiceiurile și metehnele vecinilor mei.

Seamănă cu un ritual aproape tribal, bărbații care dansează în jurul focului pentru a exorciza nu știu ce demoni sau a aduce ploaia. Iar mecanicul e, desigur, șamanul.

Cred că mulți au aceeași idee după o anumită vîrstă, e o formă de retragere necesară din viața socială pentru o mai bună calitate a vieții personale.

Dacă îți piere cheful de viață, e simplu, înseamnă că ți-ai pierdut „copilul interior”, trebuie să-l cauți și să-l regăsești.

Nu-l prea interesau obiectivele turistice din București, mai degrabă i-au plăcut berea locală, mititeii lui Cocoşatu, fuduliile de la Nicoreşti, papanaşii.

Prima mea vizită în străinătate a fost imediat după schimbarea de regim, la Budapesta, eram încă un copil, mi s-a părut că am ajuns în paradis.

Privind imaginile cu blocul devastat, îmi dau seama cît sînt totuși de liniștită în acest mic apartament de la parterul unei case interbelice.

Fiecare om digital are în viața sa mii de fotografii inutile la care nu mai revine niciodată, sînt imagini captate inutil, păstrate fără nici un scop.

Bucovina nu e doar despre mîncare și băutură, deși acesta este un aspect important pentru orice musafir.

Generații întregi au crescut cu pinguinul care era la circ tenor și a pornit într-o călătorie în jurul lumii ca să-i regăsească pe frații lui din Labrador.

Mi-am dat seama că la vîrsta mea, oricît mi-aș dori și aș încerca, nu mai pot să țopăi ca o capră din mașină, după 500 de kilometri, într-o cameră de hotel/pensiune necunoscută și a doua zi să o iau de la capăt.

Mi-era tare dor de țările (non-UE) din Balcani, sincere și autentice, mai ales de Albania, pentru mine funcționează și ca un soi de mașină a timpului.

Oamenii de la țară au de toate, însă casele lor seamănă cu niște magazine de electronice și electrocasnice second-hand.

Nu mai ascult suficient muzica aceea care să mă bucure și mai ales nu mai merg la concerte, mi se pare un supliciu.

La sfîrșitul anilor ’90, pe străzile din București încă erau puține mașini străine, Opel-uri sau BMW-uri, dar tot Dacia 1300 rămăsese „regina” șoselelor.

Nu-mi dau seama cînd am început să mă îndepărtez treptat de plajă și de apă, deși corpul ține minte senzațiile plăcute, dar cumva nu mai simte nevoia să le repete sau cel puțin nu la fel.

Abia atunci am început să mă înfurii de-a dreptul, după 15 ani de Bulgaria unde oamenii ăia nu știu ce să mai facă să te simți bine, în cîrciumile lor mă simțeam jecmănită.

Am sfîrșit prin a mă îndrăgosti de călătoriile prin Balcani pe care le repet la nesfîrșit în fiecare an, de fiecare dată mai descopăr ceva nou și surprinzător.

Mă gîndesc că dacă astfel de cărți vor ajunge în școli unde nu se vorbește mai deloc despre regimul comunist, generațiile următoare vor percepe lucrurile altfel.

Tot timpul sînt pe picior de plecare, însă nu mai pleacă nicăieri, stau acasă. Ce rost are? Oare așa voi ajunge și eu?

Personajul principal al acestei scurte povestiri este un Trabant, fabricat în 1972, cu o caroserie de un alb-cenuşiu (iniţial culoarea untului), cu roţile dezumflate.

Jack nu e un băiat creativ, face asocieri banale și destul de primitive între cuvinte, dar dacă lucrezi cu el își poate adapta din mers asocierile, căutînd altele, într-un mod chiar surprinzător.

Pentru mine, ani întregi, Clujul a fost orașul vacanțelor, era ca și cum aș fi plecat din București într-o stațiune îndepărtată unde „sejurul” dura o vară întreagă.

Un cuplu de cititori ai Dilemei m-a invitat ca să-mi arate Anglia de dincolo de Londra, Anglia rurală, mai provincială, autentică.

A venit vara, fac aici un scurt inventar al gusturilor, al aromelor ei de care de fiecare mi-e dor în alte anotimpuri și pe care, pe vremuri, le așteptam un an întreg.

Liniștea aia tot mai apăsătoare rămîne cînd cuvintele dispar, probabil că voi supraviețui trei nopți în căsuța asta, singură cu gîndurile mele.

Berlinul nu e neapărat un oraș frumos, nu se mîndrește cu situri arheologice sau muzee celebre, am amici care îl detestă, însă mie îmi dă mereu o stare de bine.

Acest amestec de culturi din Europa noastră îți dă o plăcută senzație de apartenență, așa a fost dintotdeauna.

Vinderea unui rinichi apare ca o salvare generală şi ca sîmburele unei discordii fără scop şi fără esenţă.

Au început să se stabilească aici și să cumpere case orășeni care au simțit nevoia să evadeze și cîțiva expați care vor să ducă o viață simplă în România rurală.