Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?
Un lucru care mă distrează uneori la viața de copil este felul în care adulții încearcă să-mi programeze viitorul.
Un lucru care mă distrează uneori la viața de copil este felul în care adulții încearcă să-mi programeze viitorul.
Revin la călătoria de unul singur – acolo nu ai cum să te cerți cu nimeni decît cu tine însuți.
Așa că Anul Nou m-a prins cu frigiderul complet gol.
Îţi cere mătură, mop, găleţi, detergent, soluţii de curăţat felurite şi comentează că toate-s proaste.
Dacă mă luam doar după gustul acelor budinci, era clar că și Ungaria, față de România, era un paradis.
Își iau calabalîcul, copiii, pisicile și fug cît mai departe. Ce opțiune au?
Nu poţi face însă comentarii dacă n-ai trăit o experienţă similară cu a lor.
Mă îmbrac, nu mă spăl, pentru că nu e apă, nu mă mai dau cu deodorant, am auzit că sînt periculoase, apoi o trezesc și pe Maria.
Prima oară am auzit de Călin Georgescu sîmbătă, cu o zi înaintea alegerilor, în Piața Obor.
Am avut parte de mai multe alegeri, în viața mea, mai mult sau mai puțin politice. Iată cîteva note despre ele.
Dacă într-a V-a, copiii încă vor să se facă pompieri, detectivi și, de ce nu, astronauți, cei mai mari devin mult mai pragmatici.
Care vrea mici? Ca să știu cîți mici să comand...”
Mi-am zis: mamă, ce bine o să ne distrăm noi două! O să explorăm împreună, o să povestim și o să „ne rîdem”.
De parcul Herăstrău mă leagă multe amintiri.
În celălalt sat, sîntem aşteptaţi la postul local de poliţie.
Deja mă bălăcesc într-un lac, cum e minunatul lac Ohrid din Macedonia, iar undeva, în niște bălți alăturate, se mai bucură un pic de soare și părinții mei.
Totuși, părculețul ăsta anonim, anodin e un loc de popas și de relaxare, iar în viața mea totul începe să funcționeze cu înlocuitori
Acolo sau la Copli, un fast-food din centru, unde se înfiripau amoruri și se legau multe prietenii, la un burger și la un milkshake.
În fiecare an, la sfîrșitul verii, trăiesc o stranie melancolie, pe măsură ce observ schimbările subtile ale trecerii de la un anotimp la altul. Iată cîteva gînduri și stări.
Normal, că turistului român îi cade rangul dacă rămîne fără șezlong
Oradea e un oraș prietenos cu pietonii
Duminică dimineaţa, în jur de ora nouă. Autobuzul 135 este plin ochi
La Cluj are loc, în fiecare an, Olimpiada de gimnastică din spatele blocului.
Cineva a adus un cas (a se citi casetofon), cu toții am adus casete cu muzici, am făcut chetă ca să cumpărăm niște fursecuri de la cofetăria Melba
Nu se poate nici una, nici alta, săptămîna viitoare toate căsuțele sînt ocupate, bye-bye.
La Mangalia, mă simt ca și cum nici n-aș fi coborît din tren.
Oricum, mult după 1990, mi-am dat seama că expresia „Ce p... mea!” devenise omniprezentă aproape în toate mediile.
Prima oară am ajuns la Balcic, cu rucsacurile în spate, căci pe vremea aia nu aveam mașină, în urmă cu vreo zece ani.
Într-o noapte, a invitat o domnișoară la el acasă, iar fata aia răgea cînd făceau sex
Dar la fel de adevărat e că speranța moare ultima, în plus mai e și nostalgia după tinerețea în care îți venea bine orice
Mai întîi trebuie să merg la Cocorico să iau pui pentru ostropel.
Telefonul era intim, era o activitate de sufragerie.
În general, sînt un om tolerant, de multe ori prefer să-mi fie mie rău ca să-i fie altuia bine
La Breaza s-a construit masiv și pe alocuri grotesc în anii ’90
„Hei, de unde ești?”, mă întrebase tipul ăsta
Am uitat cum era cînd mă trezeam așa zi de zi și nu-mi făceam probleme din cauza somnului, puteam adormi oricînd, oriunde.
Așadar, pe primii scriitori „vii” i-am zărit, după 1990, la un tîrg de carte care se ținea pe atunci la Teatrul Național, de fapt pe terasa de La Motoare.
Sentimentul de întoarcere în timp, atmosfera de stațiune din anii ’80 alterată cumva de comerțul de bazar al anilor ’90
E bine că trec prin asta – toată această experiență îmi reconfigurează cumva concepția despre eșec și despre succes.
Recunosc, sînt dependentă de telefon