Oamenilor le place să creadă în mituri – fie ele și politice. Este ca și cînd ai avea un frumos vis-de-zi sau cu ochii deschiși. E revigorator, dătător de speranță în momente tulburi. Compensează teama pe care o resimt, grija ce-i apasă, disprețul cu care sînt tratați de alții, mai puternici, resentimentele de care s-au umplut în ultimul timp; în plus, îi aduce laolaltă: fiecare mit reinventează o comunitate. De aceea, chiar și celor mai învățați, mai ageri, mai subtili dintre ei le este uneori greu să se opună visului-de-zi. Sau, mai exact, la început își trimit în realitate ancore pe care le cred solide: cred și nu cred; cred numai un pic, poate pe un sfert: „știu că nu se poate, dar totuși, poate că puțin-puțin...”. Apoi, treptat, procentul crește la jumătate, apoi la trei-sferturi; ancorele se rup una după alta; o, cît de agreabil este sentimentul de eliberare, ca atunci cînd un vas se pregătește să-și ia avînt pe marea largă și luminoasă, scăpat de tot ce îl ținea priponit la țărmul întunecat! Și așa, omul începe să uite că doar visa sau, hai să spunem, că avea numai o ipoteză de lucru.
Acum intră în scenă apostolul: apar apostrofările la adresa celor care încă nu cred, reproșurile că necredința lor e nelalocul ei, că ea ar putea atrage eșecul. (Argumentul acesta l-am auzit pe timpuri, cînd cu Caritas: cei care nu depuneau și vorbeau împotriva „schemei” erau acuzați că, din vina lor, s-ar putea prăbuși jocul. Bineînțeles că, indiferent de sceptici, jocul trebuia să se prăbușească odată și odată.) Inventează argumente bazate pe analogie și modele istorice. Cum de n-ar face-o? Rațiunea e în stare să inventeze orice pentru a susține utopia: ea îți spune, de pildă, că omenirea nu a putut înainta fără mituri, îți arată că visele și utopia au mobilizat istoria. Firește – am spune noi – că adesea au mobilizat-o, dar asta nu le face mai adevărate: e ca și cînd cineva ar susține că trebuie să credem în astrologie, deoarece mari oameni au crezut în ea de-a lungul timpului. Dar unele utopii s-au realizat! – ni se amintește. Desigur, Columb a străbătut Oceanul, dar asta nu fiindcă visa cu ochii deschiși la Indii, ci fiindcă era un bun navigator, avea corăbii bune, echipaj pregătit și așa mai departe. Iar frînghiile velelor nu erau putrede.
Acum a venit rîndul moralistului: el invocă propriul exemplu, pentru a ne convinge că sîntem datori să votăm „caii verzi” sau „cu ochii închiși” în numele valorilor pe care personajul din centrul său de interes le încarnează. Desigur, acestea sînt metafore pentru sfatul de a nu lua în calcul sau de a „pune între paranteze” consecințele, respectînd o pură și luminoasă etică a convingerii. Dar nu-i totuși politica locul predilect al luării în calcul a consecințelor? Nu-i ea sublunaritatea prin definiție, acolo unde contururile clare ale marilor principii morale trebuie să admită semitonuri și penumbre?
În fine, nu mai e mult și intervine inversiunea: izgonind din sine ochiul critic, credinciosul se consideră pe sine autentic realist, în vreme ce trimite realismul criticului între ghilimele: acesta, ca să zicem așa, nu mai este decît „realist”. Vasul – iată – a plecat în larg. Măcar are el cîrmaci?
Din păcate, nu. Fiindcă, în asemenea cazuri, nu credinciosul simplu e marea problemă, ci personajul central. Acesta tinde să se molipsească de propria-i mitologie, mai ales că în jurul său sînt destui care, din diferite motive (unele necurate), i-o confirmă, iar poporul credincioșilor o amplifică. I se zice că lucrurile merg neașteptat de bine, că șansele sale de a străbate Oceanul cresc vertiginos. I se furnizează argumente – incomplete, însă. Dacă totuși mai are îndoieli, e asigurat imediat că informațiile neconvenabile sînt produse de inamicii înspăimîntați, că evaluările critice sînt răuvoitoare. Treptat, ajunge să nu mai creadă decît în veștile bune. Mai rău: absurditatea unor informații care i se prezintă drept reale din mai multe surse nu-l mai surprinde. Răul e făcut, intoxicarea a ajuns la capăt, ochiul critic a murit. Pe timpuri, în jurul oricărui Mesia vaticina cîte un fals profet. Acum, sicofanții se numesc analiști și sociologi. Dar înlocuirea viziunilor extatice cu cifrele nu schimbă nesăbuința visătorilor.
...Vasul e acum în largul mării; dar curînd intră în derivă, ia apă și se scufundă – ceea ce era de așteptat în perspectiva utopiei propuse. Cine-i însă de vină? A, nu lipsa marinarilor buni, cîrma pusă strîmb, profeții falși sau lipsa proviziilor! Nu, de vină e „realistul”! A descurajat echipajul. A împiedicat sosirea mai multor visători la bord. A întrerupt visul-de-zi al credincioșilor. A cobit. În loc să creadă, a măsurat latitudinea și longitudinea...
Și, la drept vorbind, zice credinciosul încă nedeșteptat din visul-de-zi, naufragiul n-a fost nici măcar un naufragiu deplin, ci o autentică „victorie morală”!
Ce-i drept, cu atîția visători-de-zi, între timp a venit și noaptea...
