La Rascruce De Ginduri

Nu cred că AI ne va ucide violent, eliberînd Pămîntul de prezența rasei omenești, așa cum au început să prevadă unii inși, dintre cei mai implicați în perfecționarea AI – de la Open AI, Anthropic sau Meta – dacă nu vom reuși s-o controlăm foarte repede.

Privind la „peisajul” politic național și internațional, cred că orice om, dotat fie și cu un mărunt bun-simț și un pic de spirit de observație, nu poate să nu se mire de faptul că se mai găsesc candidați la „profesia” de om politic.

De aproape doi ani ne întrebăm cum a fost posibil Călin Georgescu. Vreau să spun, ne întrebăm cum s-a putut ca un candidat gen „guru geto-dacic”, altfel lipsit de orice calități de om politic, fără susținerea explicită cel puțin a unor partide.

Este impresionant să vezi cît de reticente au fost aceste civilizații atunci cînd a fost vorba despre valori: egalitatea juridică – inclusiv a femeilor cu bărbații –, secularizarea, parlamentarismul, drepturile și libertățile individului.

Dacă o ordine superioară poate proveni spontan și evolutiv dintr-o ordine inferioară, nimic nu oprește ca o operă să ajungă superioară, eventual mai perfecționată, mai inteligentă decît cel care a creat-o sau decît ordinea din care a derivat.

Ceea ce doresc ei, mult înaintea cunoașterii adevărului, este confirmarea – unor așteptări, unor speranțe, unor credințe, unor prejudecăți personale sau colective mai ales.

Există o mare dispută care străbate de-a lungul și de-a latul lumea de azi și care se activează cu orice ocazie și cu orice temă: cea dintre experți și publicul larg.

Dacă e simplu cetățean, conspiraționistul va comenta totul la o bere cu superioritatea gnosticului care știe. Iar dacă chiar știe ceva într-un caz particular, atunci va tăcea.

Dacă ne-ar despărți în mod fundamental faptul că noi ducem războaiele cu drone și rachete, n-am avea cu adevărat nimic important de aflat în nesfîrșitele peripeții ale unor Odiseu, Ahile, Hector.

Pe timpuri, în jurul oricărui Mesia vaticina cîte un profet. Acum, aceștia se numesc analiști și sociologi.

Adesea heruvimii, certați, stăteau spate în spate și atunci fie Legea se aplica mecanic, uitînd de Compasiune, fie aceasta intervenea împotriva Legii, iar lumea mergea rău.

În cea de-a treia călătorie a sa (din patru), Gulliver, eroul lui Jonathan Swift, ajunge într-o țară bizară, Laputa, ai cărei conducători trăiesc pe o insulă artificială, care zboară pe deasupra pămîntului.

S-ar părea că omenirea nu merge înainte, ci aleargă, ba chiar sprintează cu o viteză care tot mai mult îi taie răsuflarea. Cînd credeam că am devenit moderni, ne-a provocat postmodernitatea.

Românul universal se face nu orator, ci comentator – pe rețele, bineînțeles. Nu cred că e nevoie să desfășurăm multe argumente pentru a arăta că oficiul de comentator pe Facebook este pentru român precum oratoria pentru roman, apa pentru pește și pămîntul

E un fapt că pînă acum nici o dronă rusească intrată din Ucraina pe teritoriul nostru n-a fost dată jos timp de doi ani. Incompetență? Sau prudență rezonabilă?

Oamenilor le place să creadă în mituri – fie ele și politice. Este ca și cînd ai avea un frumos vis-de-zi sau cu ochii deschiși.

Ar fi putut adăuga îndreptățit și că tot convenție e și „chipul”, ori pisica, ori viața, ori spiritul. Adică toate sînt forme „fără chip” pe care numai mintea noastră și intenția noastră de a descoperi pretutindeni chipuri le umanizează, le conferă viață?

Înțelegem că președintele ar vrea să elimine marile falii sociale și războaiele culturale din România, dar contradicția despre care vorbeam are toate șansele să facă planul să eșueze.

Cred că, punînd standardele de selecție prea jos, democrațiile au sfîrșit prin a-i scoate din competiție pe cei buni și că, promițînd să înlăture numai un rău maxim, ele au încurajat o abundență de mediocritate.

Nimeni nu se va mai simți justificat de un mit despre care știe sau suspectează că e fals. Poți crede în fals, dar asta fiindcă-l crezi adevăr.

Adesea sîntem obișnuiți să lăudăm consecvența unor oameni, Cei care merg temeinic pe o cale anume, pe care n-o schimbă la prima cotitură neașteptată, știind unde vor să ajungă.

Recomandarea de a „gîndi cu mintea proprie” are meritul ei. Ea înseamnă să nu te lași sedus de argumentele autorității sau de tendința de a imita curentele la modă.

În rolul Marelui Bătăuș mondial nu mai este doar Putin, ci și președintele SUA, Trump. Îi suduie deopotrivă pe inamici și îi ceartă pe aliați, îi ironizează pe cei pe care ar fi trebuit să-i protejeze sau alături de care ar fi trebuit să stea.

Am ști deci ce este politicul, s-ar zice, și chiar am ști să arătăm cine este și cine nu este un om politic veritabil. Cu condiția să clarificăm cine sînt și cine nu sînt prietenii noștri autentici într-o anumită conjunctură.

O mașină supremă, așa cum o imagina Poe, capabilă să rezolve perfect orice sarcină mentală sau fizică, ar fi fost un zeu. Artificial, dar zeu.

Oamenii de stat din vechime obișnuiau să consulte oracolele zeilor, pentru a afla dacă și cînd să pornească războaie.

Relațiile dintre cei doi se rup și Platon riscă chiar să fie ucis de partizanii lui Dionysios, dar, pînă la urmă, regele, care nu-i totuși un monstru, îi dă aprobarea să părăsească Sicilia.

Ne împiedicăm însă de ceea ce se numește „paradoxul Fermi”: dacă există nenumărate lumi cu viață inteligentă, unde sînt urmele lor pe Pămînt?

Iată, îi spunem cuiva, „asta a fost înainte, nu te mai preocupa”. Iar altuia îi spunem: „Ai toată viața înainte”.

Cred că cea mai rea soluție ar fi să se dea un răspuns ambiguu sau să se evite a se da un răspuns ferm, oricare ar fi el. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi să spunem „nu, mulțumesc”.

Una este să critici sau să nu accepți un argument sau o demonstrație, intrînd în dialog cu acestea, și alta este să declari cu suficiență că nu există argumente și demonstrații.

Simplismul conceptual și reducționismul excesiv sînt periculoase, oricare le-ar fi intențiile. Nici istoria, nici sociologia, nici analiza politică n-ar trebui să recurgă la simplificări epistemice prea mari.

Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice – și tulburătoare – ale lumii în care ne e dat să trăim constă în ștergerea limitelor dintre fapt și interpretare.

Dacă la un capăt avem haosul și incoerența, la celălalt putem avea o structură atît de simplă și de elementară, încît ea nu poate decît trăda – și în modul cel mai grav – realitatea.

Ceva echivalent fac însă azi Trump și ai săi: recuză, nu numai în faptă, dar și în discurs, principiile pe care s-a întemeiat atît statul lor, cît și, odată cu el, lumea modernă.

Sîntem, așadar, o civilizație în declin. Nici o noutate, de fapt. Ne-o repetă unii dintre filozofii noștri de peste o sută de ani, cu argumente diverse.

Pentru orice regim democratic care prețuiește libertățile și drepturile cetățenești, gradul de tolerare a intoleranților reprezintă o provocare.

Faptul că PSD nu mai reușește în ultimul an și ceva să-și aducă condidații în alegeri importante nici măcar pe locul al doilea e un fapt care ar trebui să dea serios de gîndit conducerii acestui partid.

Vechiul principiu românesc al expedientului, al supravieţuirii fără glorie, celebrul „merge şi aşa”, pare să fi fost exportat cu un succes uriaş în întreaga Europă unită.

A propaga antivaccinismul la orele de biologie sau „pămîntul plat” la orele de geografie nu numai că destramă însuși țesutul educațional, dar îi intoxică pe copii cu teorii care le fac rău.

Conservele de gîndire, spre deosebire de cele de hrană, sînt adesea problematice; a ne servi de ele prea des și mai ales mecanic devine riscant. Și nu mă refer neapărat la riscul lipsei de prospețime.

Vedem adesea în actuala perioadă nu numai manifestații contra Israelului și pro-palestiniene, dar și scandaluri cu tentă antisemită în campusuri universitare.