Lux Sau Pacat Plictiseala

E un fel de melancolie, care te scoate din realitate, te lasă singur cu tine și te izolează de zgomotul de fond al lumii.

Nu mai știu ce înseamnă privitul în gol și suspendarea timpului, pierderea oricărei măsuri, oricărui ritm, pînă la neantizare.

Numai cine n-a fost niciodată cățel nu știe ce înseamnă să te plictisești în așa hal, încît să destrami toate preșurile, să latri de sub fereastră la un pițigoi care pițigoiește ascuns într-un copac.

Omul modern, moștenitor al romantismului, nu mai primește sensul din exterior, el trebuie să-l creeze.

Nu e vorba aici despre o simplă maturare conceptuală, ci mai degrabă de o schimbare de paradigmă care eliberează plictiseala ca posibilitate majoră a omului modern.

Plictiseala poate avea și efecte benefice, poate duce la „o foame de a face lucruri, de a crea”, pe care nu am fi avut-o altfel.

Mi se pare că în ultimii ani n-am mai avut parte de plictiseală adevărată. Mai degrabă aș numi-o lehamite sau sastisire, cuvinte pe care nu le consider chiar sinonime perfecte.

Cred că se plictisesc la fel, indiferent de vremuri, copiii mai mici (care încă nu ajung la telefoane și jocuri pe computer) și bătrînii.

Plictiseala e un spațiu, poate cel mai personal. E un loc în care plutești aparent fără ancore. Înainte să capete sinonimie cu „urîtul”, a însemnat contemplație.

Un client de-ai mei, născut în fosta Iugoslavie, trage dintr-o țigară electronică cu vapori și-mi răspunde că, atunci cînd îl lovește plictiseala, se duce să se roage.

Plictiseala este, poate, cel mai nerecunoscut dintre dușmani: nu îi știm numele, nu îi recunoaștem fața, dar fugim de ea în fiecare clipă.