„Sîntem oare ca niște copii răsfățați și plictisiți care au stat toată ziua în cadă, jucîndu-se cu rățușca lor de plastic, iar acum se gîndesc: și acum ce aș putea face?”
Wallace Shawn, în My Dinner with Andre, 1981
La o masă dintr-un restaurant din New York, Wally, jucat de Wallace Shawn, articulează această întrebare în mijlocul unei conversații despre viață, sens și societatea modernă. Din formulare, ne dăm seama că răsfățul e cumva legat de condiția de a fi plictisit, că prima permite existența celei de-a doua. Și, pînă la urmă, nu e așa? Zicala „Plictiseala e privilegiul celui care nu muncește“ este una cu care am crescut și pe care nu am chestionat-o mult timp.
S-ar putea însă ca problema plictisului să nu fie una direct legată de lipsa activității sau de un exces de confort, ci să fie semnul unei epuizări a sensului. În cartea sa A Philosophy of Boredom (2005), Lars Svendsen preia ideea lui Fernando Pessoa că plictisul profund este o boală atît de gravă nu pentru că nu ar fi lucruri de făcut, ci pentru că sînt atît de multe lucruri de făcut și nici unul din acestea nu pare să aibă sens. Posibilitățile se multiplică pînă la indiferență, iar întrebarea „Și acum ce aș putea face?” nu vine cu lejeritatea unei persoane de la care lumea nu cere nimic și care doar vrea să descopere ceva nou. Întrebarea, pentru noi, azi, apare cu presiunea și angoasa date de faptul că știm cît de multe lucruri sînt de făcut și simțim că trebuie să le facem. Problema e că nu mai înțelegem de ce.
Întrebarea lui Wally poate fi citită în multe feluri, dar pentru mine aceasta dezvăluie cum plictiseala devine experiența definitorie a unei epoci care are aproape totul la dispoziție și, poate tocmai de aceea, tot mai puțin de dorit. Plictiseala rămîne un fel de privilegiu, dar, așa cum Svendsen observă, este privilegiul modernității. Într-un fel, spune el, am ajuns cu toții într-un sanatoriu simbolic, asemănător celui din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann: un spațiu suspendat, în care timpul pare să nu mai aibă consistență. „Ucidem timpul și ne plictisim pînă la moarte”, scrie Svendsen.
Cu toate astea, plictiseala este de obicei considerată prea banală pentru a merita o analiză serioasă. Nu are gravitatea depresiei, nu este la fel de interesantă ca melancolia, pare vulgară și aproape rușinoasă (Svendsen, 2005). Dacă alte maladii pot fi estetizate și pot deveni aproape lirice, plictiseala e respingătoare, o creatură mică și schimonosită într-o familie în care celelalte creaturi sînt monstruoase, dar fascinante. Iar atenția modernă acordată dimensiunii estetice amplifică această problemă. Sîntem obișnuiți să cerem permanent mai mult: mai intens, mai nou, mai spectaculos. Iar cu cît sîntem mai obișnuiți cu intensitatea, cu atît ea devine mai repede insuficientă. Ceea ce facem sau ce trăim trebuie să fie interesant, dar nimic nu poate rămîne interesant la nesfîrșit, așa că plictiseala devine umbra a tot ceea ce este menit să ne atragă atenția (Svendsen, 2005).
În My Dinner with Andre, această logică este dusă la limită. Experiențele lui André, oricît de extraordinare, par să nu ducă nicăieri stabil. Ele trebuie mereu depășite, înlocuite, intensificate. Wally, în schimb, sugerează o altă posibilitate: aceea că sensul ar putea fi găsit chiar în repetitiv, în banalul de zi cu zi. Dacă poziția lui este o formă de acceptare matură sau o capitulare e o întrebare la care publicul este invitată să mediteze.
Oricum ar fi, în centrul tuturor acestor tensiuni se află relația noastră cu sensul. Omul modern, moștenitor al romantismului, nu mai primește sensul din exterior, el trebuie să-l creeze. Viața trebuie să aibă conținut, iar acest conținut trebuie să fie semnificativ. În absența lui, apare acest simptom, plictiseala, ca un „sevraj al sensului” (Svendsen, 2005, p. 30). Timpul nu mai are consistență nu pentru că nu mai e nimic care ar putea să se întîmple, ci pentru că nimic din ce s-ar putea întîmpla nu pare să conteze. De aici și paradoxul formulat de Svendsen: cu cît avem mai multe lucruri de făcut, cu atît ne putem plictisi mai mult. Deci nu abundența activităților ne salvează, ci capacitatea de a le învesti cu sens. În lipsa acestei capacități, lumea devine previzibilă, fără fricțiune. Nu mai participăm la construirea ei pentru că o consumăm „de-a gata”.
Poate și mai important, plictiseala conține un element critic. Ea spune că ceva nu funcționează, fie într-o situație concretă, fie în existență în ansamblu. În acest sens, ea poate deveni un simptom util. E un semnal incomod, însă unul fără de care nu am ști că sîntem înfometați și am muri ca Lady Hatfield, despre care André spune: „A murit de foame pentru că nu mînca decît pui. Adică îi plăcea pur și simplu puiul, Wally, și asta era tot ce mînca; în realitate, corpul ei era înfometat, dar ea nu-și dădea seama, pentru că era destul de fericită mîncîndu-și puiul, și astfel, în cele din urmă, a murit”.
Întrebarea este dacă avem curajul să înfruntăm acest simptom sau dacă preferăm să rămînem la puiul nostru. Pentru că dincolo de disconfort se află întrebarea pe care nu o putem evita: ce anume face ca o viață să merite trăită?
Alexandra Zorilă este membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată și doctorandă a Facultății de Filosofie, Universitatea din București.
Foto: My Dinner with Andre
