Prima imagine care-mi vine în minte cînd mă gîndesc la plictiseală e cu mine copil în bucătărie la bunică-mea. Am mîncat de amiază, farfuriile au fost spălate, masa ștearsă, podeaua măturată, toată casa, tot blocul, toată strada sînt cufundate în liniște. La intervale foarte rare de timp, pe șosea trece cîte o mașină. Îi aud cauciucurile cum fîșîie pe asfalt. Din cînd în cînd, cîte un guguștiuc oftează din rărunchi, toropit și el de căldura Bărăganului. Ce bine-i înțeleg tristețea!
Eu stau cu coatele pe masa din bucătărie și urmăresc atent o muscă. Și ea e conștientă de prezența mea, dar se aventurează spre cele cîteva cristale de zahăr pe care cîrpa bunică-mii le-a ratat. Îi văd trompa delicată, ca o mică trompetă mută, îi văd piciorușele păroase cum se încrucișează pofticios pe fărîma de zahăr, ochii imenși care seamănă cu o mască de scrimeur. Rămîn cît pot de nemișcată pentru că nu vreau s-o sperii și s-o gonesc. E singura mea distrație în orele astea în care sînt silită să stau înăuntru. Bunicii mei sînt oameni tare cumsecade, dar inflexibili cînd vine vorba despre reguli. Iar regulile spun că la amiază copiii trebuie să intre în case, nu să umble creanga pe străzi. La fel cred și bunicii prietenilor mei, închiși ca și mine în apartamente pînă trec vipia și orele de liniște. Pentru că sînt prea mică și încă nu știu să citesc, îmi omor plictiseala studiind muște. Sau modelul de pe mușama. Sau tot felul de ființe pe care le închipui în relieful inegal al vopselei de pe peretele din fața mesei. Sau frunzele din plopul din dreptul geamului de la bucătărie, singurele care mai găsesc energie să se miște în aerul dens al verii.
După ce încep să merg la școală și învăț să citesc, îmi omor mereu plictiseala citind. Chiar zilele acestea, cînd construiesc textul de față, o descopăr pe scriitoarea italiană Veronica Raimo, cîștigătoarea premiului Strega Giovani 2022 pentru romanul Niente di vero, și mă surprinde cît de asemănător descrie cititul din plictiseală din copilăria mea. Cititul nu ca evadare sau leac pentru tristețe și singurătate, ci ca o scufundare într-o apă albă și liniștitoare, ca un fel de baltă de lapte. Nu m-am gîndit niciodată pînă acum că de-a lungul carierei mele de cititoare am avut o perioadă în care cititul a fost și altceva decît plăcere. Și totuși. Citesc fără să mă întreb dacă îmi place sau nu ce citesc. Citesc ca să uit că mă plictisesc, ca să nu mai trebuiască să tot pîndesc ceasul și să-i văd limbile tîrîndu-se pînă la ora cînd în sfîrșit pot ieși din nou din casă la joacă. Citesc și am o ureche ciulită ca să prind zgomotele de afară. Saboții țîrșîiți pe asfalt de prietenul meu de la scara cealaltă, o ușă care se deschide scîrțîind, voci în dreptul intrării, orice mică dovadă care arată încheierea consemnului, încetarea orelor de liniște, începutul după-amiezii în care ne putem juca din nou afară, împreună.
Încerc să-mi amintesc cum mă raportam în copilărie și în adolescență la plictiseală și cred că o priveam destul de stoic, ca pe o sîcîială de care n-ai cum să scapi. Abia după ce fiul meu s-a născut plictiseala a început să mă sperie. Pentru că plictiseala lui de copil mic și nerăbdător presupunea că trebuia să mă străduiesc să inventez mereu alte jocuri, alte cîntecele și povești. Și duceam dorul plictiselii senine și liniștite peste care eram unică stăpînă. Acum mă amuză să-mi amintesc că am așteptat momentul în care și el a învățat să citească, ca să-i tot repet că plictiseala e un dar de care ar trebui să profite. Nu cred că m-a luat vreodată în serios.
Mi se pare că în ultimii ani n-am mai avut parte de plictiseală adevărată. Mai degrabă aș numi-o lehamite sau sastisire, cuvinte pe care nu le consider chiar sinonime perfecte, în ciuda definiției din dicționar care pune semnul egal între ele.
Sastisire de scrollatul searbăd pe telefon, care mă scoate din sărite, dar căruia uneori nu-i pot pune capăt. Lehamite de Yahoo care-mi cere bani ca să-mi pot folosi în continuare căsuța de mail și de reclamele de pe YouTube care mă fac să jur că nu voi cumpăra niciodată produsele pe care le promovează. Sastisire de toate sarcinile mărunte și inutile care-mi umplu zilele. Lehamite de viața mea urbană sufocantă, aglomerată, de vaporii de benzină pe care-i inspir în loc de aer curat, de restaurantele în care mănînc scump și prost, servită de chelneri aroganți care-mi accentuează sastisirea. Sastisire de crize politice și de războaie, de Bibi și de Trump, de Ormuz, inflație și de prețul benzinei. Lehamite de faptul că nu-mi pot face planuri pentru vară, pentru că nu știu dacă avioanele vor zbura sau dacă prețurile nu vor fi prea mari ca să-mi mai pot permite o vacanță undeva.
Și mă gîndesc cu nostalgie la plictiseala din copilărie, care trecea ca un guturai banal în fiecare după-amiază, atunci cînd organizam cîte o nouă ediție de mare succes a campionatelor mondiale de gimnastică în curtea noastră lungă și îngustă din centrul Brăilei.
Doina Gecse-Borgovan este scriitoare și jurnalistă. Cea mai recentă carte publicată este Libelula (Editura Paralela 45, 2024).
