În atelierele cu copiii, plictiseala e mereu un subiect despre care le place să scrie. Semn că e o stare pe care o cunosc bine și o experimentează, în ciuda programului încărcat pe care îl au și a ecranelor care le sînt la îndemînă. „Cînd sînt plictisită mă uit în gol și uit de toate problemele”, „Eu sînt plictisită în fiecare zi”, „Văd plictiseala ca pe o ușă încuiată, iar lîngă ea este o cutie plină cu chei”, „Plictiseala este momentul în care nu ai idei, inspirație sau lucruri de făcut” – acestea sînt doar cîteva dintre răspunsurile lor pe care le-am păstrat. E o stare complexă, pe care adulții și-o doresc, iar pe copii îi sperie. Am mers pe firul ei, ca pe cel al unei ape, în Dosarul de acum. Face parte din ritmul vieții și nu trebuie confundată cu lenea. E un fel de melancolie, care te scoate din realitate, te lasă singur cu tine și te izolează de zgomotul de fond al lumii. Vă amintiți de începutul din Alice în Țara Minunilor? Fetița stătea pe malul rîului cu sora ei și se plictisea. Acela e momentul declanșator pentru cea mai cunoscută poveste pentru copii și oameni mari. Momentul în care își face intrarea în scenă Iepurele Alb și odată cu el aduce promisiunea unei aventuri, care o va purta pe fetiță într-o lume fantastică. În lipsa plictiselii, probabil că mintea noastră n-ar putea să călătorească fără bilet și să hoinărească prin spații îndepărtate și neumblate. Și, cel mai probabil, ar fi incapabilă să producă literatură. Din plictiseala lumii cresc biblioteci. Aș compara-o cu o zi lungă de vară, cînd rămîi cu ochii în gol, iar linia orizontului se îndepărtează și materialitatea lumii dispare și ne transformăm, pe nesimțite, în Alice, indiferent de vîrsta pe care o avem în buletin.
În Dosarul de acum am radiografiat-o literar, filozofic și psihologic. Să vorbești despre plictiseală azi, cînd viteza e cuvîntul-cheie, mi se pare o voluptate în sine. Sper să citiți textele invitaților mei și să vă oferiți acest răgaz de a visa cu ochii deschiși. Pot să vă asigur că nu sînt deloc plictisitoare.
