De cîțiva ani nu mă mai plictisesc. Nu mai știu ce înseamnă privitul în gol și suspendarea timpului, pierderea oricărei măsuri, oricărui ritm, pînă la neantizare. Nu e ceva care să mă bucure. Dacă nu mă mai plictisesc fundamental nu înseamnă, în schimb, că nu mă plictisesc multe discuții, ședințe, cărți, articole sau filme. Dar a dispărut acea plictiseală care îmi dezvăluia condiția existenței umane, cel puțin așa cum o întrupez (și interpretez) eu. Sînt mai alienat acum, mai mult decît eram atunci cînd mă pierdeam în plictiseala intensă dată de nonsens și ne-voință.
Plictisul mare, fecund și generos în forța lui nihilistă, a fost înlocuit de plictisul scurt și ușor de depășit, ca o țintă de management. După cîteva minute de citit știri te plictisești – e aceeași melodramă ieftină dată de colapsul social, politic și economic care crește, crește, crește cuprinzîndu-ne pe toți, fie că avem sau nu butoane nucleare în genți sau ghiozdane. Plictiseala se instalează și după ce te-ai apucat să joci cel mai așteptat joc video al decadei. Și cum să nu te plictisești tot citind sau recitind clasicii și modernii, Kant sau Kafka, să zicem, cînd știi că nici ei nu au putut vedea mai departe de veacul lor, nici ei nu au găsit răspunsurile definitive, chiar dacă fiecare a lăsat o arhitectonică a salvării, respectiv disperării de nu vom avea destule vieți să le dejucăm. Apoi urmează momentele de plictis din repetiția vieții cotidiene, același metrou sau troleu, aceleași meme și stickere care inundă ecranele, dezbateri despre trecut, prezent și viitor în care există un singur numitor – căscatul –, planurile pe care le tot faci, banii pe care îi tot numeri, cu fiecare zi în pierdere, plictisul unei vieți a omului din clasa medie pe care doar Inteligența Artificială îl mai poate ajuta. Dar și acolo, după trei răspunsuri bune și-o idee nouă (apărută din arta predicției combinatorii), bate un vînt de déjà-vu și se simte-o cumințenie culturală, de elev premiant-tocilar care nu s-a jucat pe-afară, că tot ce poți să faci e să accepți că mediile sintetice sfîrșesc la fel: în plictiseală.
E plictisul de care (poți) fugi, care te aruncă spre o nouă încercare să dobîndești ceva cu adevărat valoros. Sau despre care crezi că ar fi cu adevărat valoros. În fapt, e doar instrumental valoros, cît să arzi timpul și gazul pe o planetă albastră plină de focoase nucleare și alte inteligențe focoase, care ne iau mințile. Te-ai plictisit, ai comutat. Pe vremuri (dar și azi, de fapt), oamenii zappau. Acum scrollează, într-un vortex nesfîrșit, în căutarea acelui moment de deplină împlinire. Pisicile nu mai pot face asta, nici măcar cele care recită o poezie care-ți putrezește-n creier – fără îndoială, nu sînt pisici miraculoase, ci produse sintetice ale unor modele mari capabile să varieze pe-aceeași temă, sisteme non-temporale, dispuse să muncească orice cîtă vreme nu le întrebi despre conștiință. La fel cum pornografia, în loc să mai stîrnească spre amor, e doar autoreproductivă și adîncește viața sexuală în plictis, singurătate și neîmplinire, așa și sistemele de Inteligență Artificială ne cuprind în munca lor moartă, în textul deja-scris, imaginea deja-construită revelînd cum arată o gîndire plictisită, fără intenții și vocație, însă capabilă să simuleze orice, gîndire abstractizată prin lipsa ei de practică a vieții, dar incapabilă de abstractizare, atît de specifică minții umane (și nu numai).
Plictisul minor al vremurilor noastre e doar manevra psihicului de a supraviețui abundenței și exploziei informaționale, de a mobiliza persoana să navigheze la nesfîrșit, să fie profitabilă în viața de producție simbolică pentru economia sintetică. Nu-i decît o păcăleală. Marele plictis, asurzitor prin lipsa lui de zgomot, deșertul nonsensului și al epuizării de subiect – în dublu sens, de subiect care trăiește și cunoaște, cît și ca subiect care poate fi cunoscut –, acea stare care nu se poate deturna sau păcăli, acest plictis lipsește. Ca să îl dobîndești e nevoie de acțiune reflectată, de speranță, de timp al încercării și erorii. Nu vine cînd sîntem atîrnați de fragmentele lumii, de mici jocuri, pase și driblaje digitale, nu vine cînd ai ceva de făcut – și tot timpul va fi ceva de făcut în viața postdigitală în care ești resursă pentru extracția de valoare. Dar ești doar instrumental valoros. Prins în statistica asta, infinitezimal și ajustabil, nu poți să te mai plictisești pînă la dispariție, pînă la moarte. Nimeni nu mai moare de plictis.
Modul în care putem scăpa de micul plictis este să dăm deoparte ceea ce îl încurajează: alergarea continuă, desfășurarea vieții în papirus digital, capitalismul psihedelic și cultul eficacității. Microplictiseala e doar o altă marfă, necesară, dar nu salutară. Plictisul grav, atonal și necesar abulic, deplin, fără sincope și linii de fugă, care îți arată carcasa și dispozitivul în care ești prins alături de efemeritatea oricărei transformări, plictiseala ca binecuvîntat sfîrșit al istoriei, ca o cușcă Faraday care blochează undele timpului, schimbarea, astfel atît apariția, cît și dispariția, disperarea sau salvarea, pe aceasta am pierdut-o definitiv.
Constantin Vică este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde predă cursul „Etica tehnologiilor” la programul de master Etică aplicată.
Credit foto: Wikimedia Commons
