„Live a lie, dance forever.”
Lars Fredrik Händler Svendsen, O Filozofie a Plictiselii
În Stalis, pe drumul paralel cu plaja, ticsit acum de terase și buticuri estivale, vizavi de restaurantul Mariei unde se spărgeau noaptea farfurii pe muzica lui Theodorakis, era, acum vreo cincisprezece ani, o baracă cu pretenții de prăvălie în care se vindea ulei de măsline vărsat. „Vindea“ e un fel de a spune, rarii mușterii curajoși aruncau cîțiva euro într-o cutie de tablă care la începutul secolului trecut găzduise bomboane și-și alegeau una din sticlele de diferite dimensiuni și culori de pe măsuța din cadrul ușii. Din ființa proprietarului, care lîncezea zi de vară pînă-n seară într-un hamac, nu se vedeau decît două tălpi galben-ocru, crăpate, terminate cu degete uriașe, uneori licărea sus-jos o țigară prinsă de-un braț gol, pendul din carne și oase.
– Nu te plictisești, palicare? am îndrăznit să-l întreb, invidios, într-o zi cînd toropit de zăpușeală mă întorceam de la serviciu.
– Nu-i lucru pe lume mai grozav decît să nu faci nimic, mi-a răspuns serios, am capul plin de vise.
– Și despre ce-s visele alea?
– Despre femei care dansează și lupte fioroase pentru care m-am născut prea tîrziu.
L-am lăsat în lumea lui fără ecrane și m-am tîrît spre pontonul de la stînci să mă răcoresc în marea adîncă.
E o întrebare pe care o pun des, asta cu „Te plictisești?”, mai ales copiilor mei care în fiecare aprilie temină cursurile de la facultate. „Nu”, îmi răspunde, mirat, fiu-meu cu mîinile pe controller-ul de la X-Box și cu urechile conectate prin WhatsApp la iubită, „nu cunosc noțiunea”, zice fiică-mea iritată, cu tableta băgată-ntr-o carte cînd nu se dă cu cosmeticale.
Dana, colega mea, pe care-o scoteam seara la plimbare pe vremuri, acum psiholog cu experiență, mi-a explicat cum stau lucrurile, într-un mesaj: „Păi, plictiseala apare, de obicei, în momentul în care nu te simți conectat cu activitatea pe care o desfășori, nu te mai motivează sau e repetitivă. Poate fi și bună, și neplăcută. Bună fie pentru că îți stimulează creativitatea, fie pentru că-ți arată că ai nevoie de o schimbare. Devine o problemă dacă apare prea des și nu ai energie să faci nimic. Poate duce la depresie. Important e să identifici ce nevoi ai și să-ți găsesti astfel motivația pentru a te scutura de starea aia. De ce se plictisesc elevii la ore? Unul din motive ar putea fi utilizarea în exces a telefonului, mereu (aproape la fiecare secundă) găsesc ceva nou, secreția de dopamină crește, lucru care nu se poate întîmpla natural, în realitate. Realitatea are alt ritm, iar gratificațiile sînt mult mai rare în comparatie cu cele oferite de jocuri sau de platformele de socializare”. Știam eu că o să-mi pomenească de dopamină. Do-pa-mi-nă, îmi place cum sună cuvîntul ăsta. Deși e scurt, îmi place cum sună și soma, drogul inventat de Huxley ca înlocuitor de religie și alcool în Minunata lume nouă.
„Ce euharistie? Soma!”, gîndesc în timp ce un client de-ai mei, născut în fosta Iugoslavie, trage dintr-o țigară electronică cu vapori și-mi răspunde că, atunci cînd îl lovește plictiseala, se duce să se roage. Alt client, din Punjab după turban, lehămetit după figură, aproape mă ignoră, atent la Nitnem-ul care se-aude monoton, dintr-o boxă.
„Ce soma? Bere și hochei!”, gîndesc într-o casă de fani Maple Leafs.
Un prieten, șofer de TIR, la drum lung compune poezii.
Am aruncat cu „Ce faci cînd te plictisești?” în stînga și-n dreapta, poftim răspunsuri:
Frizerița mea, din Vancouver, o sexagenară uscată, cu gene false, veșnic duhnind a tutun: „Leac contra urîtului? Serialele The Golden Girls și Taxi“.
Un pensionar, fost roșcat, tot pistruiat, cioplitor de capete de moși în butuci de mesteacăn: „Mi-e frică să nu irosesc timpul!”.
O doamnă, cu origini sud-americane, după ten și accent: „Comand produse pe Internet, de la pantofi, cărora nu le nimeresc niciodată numărul, la uleiuri esențiale”.
Nevastă-mea: „Ce plictiseală, omule, nu vezi că ne-au anulat biletele de avion pentru România, de două ori!”.
Un puștan cu părul ca un cuib de barză, coleg cu fiu-meu: „Nah, TikTok-ul a ucis plictiseala”.
Din cîte observ, și politica mătrășește plictiseala:
Un țăran, cu șapcă de baseball soioasă și casă mirosind a rumeguș vomitat de termite: „Guvernul vrea să ne ia armele. Carney Must GO! Auzi, dar instalatorul ăla de antene satelit vine azi, că mor fără TV?”.
Un orășean, tot cu șapcă de baseball, dar model nou, fără plasă la spate, după ce a participat la o ședință pe Zoom despre planul ultrasecret al Forumului Economic Mondial de a desființa proprietatea privată: „Canada e o țară comunistă!”. Zîmbesc, nu-i primul canadian sadea care-mi explică cum e să trăiești în comunism.
Un nene înalt, încălțat cu pantofi noi de golf, îndeasă o geantă de crose în portbagajul SUV-ului: „Carney are boașe!”.
Doi seniori, cu radioul deschis pe un post de știri, într-o bucătărie în care pare că nu s-a gătit niciodată.
El: „Trump, nț, nț, nț!”.
Ea: „Trump, nț, nț, nț!”.
Eu n-am vreme de sastiseală, citesc (și ascult cărți audio și teatru radiofonic cînd lucrez, pentru că slujba mea e a naibii de plictisitoare).
Bogdan Perțache este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Metec (Polirom, 2025). În prezent locuiește în Canada.
Credit foto: Wikimedia Commons
