Atît de mult se plictisise amicul Costică în Repausul dominical. Și numai cine n-a fost niciodată cățel nu știe ce înseamnă să te plictisești în așa hal, încît să destrami toate preșurile, să latri de sub fereastră la un pițigoi care pițigoiește ascuns într-un copac, să scîncești și să zgrepțeni ușa de la intrare cînd auzi o minge de cauciuc sărind din treaptă în treaptă și, în final, să adormi cu un canin înfipt în ultimul pantof molfăit.
Așa mă plictiseam și eu în nesfîrșitele după-amieze de vară, cînd mamaia
– Hai, treci la culcare
mă înghesuia pe recamier, sub Răpirea din Serai, căreia ajunsesem să-i cunosc mai mult din închipuire fiecare stea și fiecare nufăr crescut din pîrăul peste care calul își întindea picioarele perfect paralele.
– Vierme neadormit
îmi spunea, fiindcă mă răsuceam întruna de pe o parte pe alta, nu-mi găseam nici o poziție în care să suport nemișcarea, palma stîngă sub cap și ghemuit, ba nu, mai degrabă cocostîrc și căutînd cu dreapta răcoarea din lada cu așternuri, ba nu, răsucit pe jumătate cu fața în sus și așteptînd să-i aud răsuflarea egală, apoi sforăitul.
Mi-era frică să încerc să trec peste ea și să fug, așa că într-un tîrziu rămîneam nemișcat și număram secundele, timpul se dilata și părea că n-o să se mai sfîrșească niciodată supliciul somnului de după-amiază, pe care-l înlocuiam cu povești în care turcul și cadîna răpită erau urmăriți de indieni, de indienii mei de plastic ținuți într-o pungă, treceau printr-un defileu și scăpau, fiindcă de sus, de pe stînci, un cowboy galben, într-un genunchi și cu pușca la ochi, altul țintind din picioare, altul cu un pistol îi opreau pe indieni, pe urmă urmăritorii deveneau urmăriți și se pierdeau în depărtare, într-un nor de praf roșiatic, norul de praf devenea val de ocean pe care sălta în furtună o corabie unde pirații legaseră de catarg o prințesă care, la fel ca mine, cu ochii închiși, aștepta să i se termine odată supliciul.
Ca un cățel pe care stăpînul l-a uitat încuiat în casă, fiindcă eu
– Vierme neadormit
nu puteam să mă mișc, imaginația mea se agita să umple infinitul celor două ore de după-amiază. Plictiseala nu era, ca la Kierkegaard, de care evident că n-aveam habar, sursa tuturor relelor, plictiseala era însuși răul suprem, însemna încremenire
– Ia-te cu mîinile de cur și sari în sus, dacă te plictisești
îmi spunea altădată mamaia, fiindcă și pentru ea plictiseala era echivalentă cu nemișcarea. Și pentru că și ea știa, la fel ca Nietzsche, că, dacă vrei să scapi de plictiseală, trebuie fie să lucrezi mai mult, fie să născocești jocuri.
Și, iată, așa ajung din nou, în după-amiaza asta de duminică, 19 aprilie, cînd răspund anchetei dumitale, dragă Ana, la locul comun al plictiselilor de duminică, despre care au vorbit deopotrivă și conu Iancu Caragiale, și domnul Arthur Schopenhauer, în Penalty-ul ca voință și executare, așa cum frumos i-a parafrazat titlul prietenul nostru Răzvan Rădulescu. Și nu-mi spune că ai întîlnit coincidență mai frumoasă decît asta dintre timpul încremenit al după-amiezelor de duminică și cel de dinaintea executării unei lovituri de la 11 metri, pe care o auzi relatată la radio într-o duminică după-amiază.
Într-o duminică după-amiază, în care pînă și bunul Dumnezeu s-a odihnit, ca să-și aducă aminte de plictisul și de încremenirea de dinainte de Facere, așa cum mi-am adus și eu aminte de după-amiezele de vară din copilărie. Și n-am cum să nu mă gîndesc că de-aia o fi făcut lumea, din plictiseală, că de-aia s-a jucat imaginîndu-și-o și de-aia a lucrat șase zile ca să o facă. Fiindcă și El s-o fi simțit în timpul încremenit de dinainte să existe ceva ca un cățel pe care stăpînul l-a uitat încuiat în casă și n-a avut cine să-i spună
– Ia-te cu mîinile de cur și sari în sus, dacă te plictisești
așa cum îmi spunea mie mamaia.
Și n-a avut de unde să ia nici un papuc pe care să-l roadă.
Și nu înțeleg de ce atîta lume își dorește să ajungă în Rai, de ce Raiul e pentru atîția luxul suprem, fiindcă acolo, e drept, n-ar fi nici întristare, nici suspin, însă ar exista o plictiseală fără de sfîrșit, iar șarpele
– Vierme neadormit
i-ar îndemna din nou
– Ia-te cu mîinile de cur și sari în sus
să își imagineze alte lumi, alte Căderi din Serai, iar pe urmă să lucreze în fiecare zi a restului săptămînii ca să le împlinească păcatul.
T.O. Bobe este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Unde e Șosețica? (Editura Frontiera, 2025).
