Ați scris de multe ori despre plictiseală. Dacă ar fi să faceți o cartografiere a ei, în funcție de vîrste, cum ar arăta?
În primul rînd, plictisul nu e doar o stare anume. Sînt multiple nuanțe, senzațiile se întrepătrund, se deschid bifurcări. Una-i plictiseala banală, torpoarea, altceva plictisul „mai coroziv ca spleen-ul”, cum zicea undeva Cioran despre „poetul plictisului moldav”, Bacovia. Unele sînt plictiselile (care vin din afară), altele care vin de la tine, din lipsa de aderență la lucruri. Există și forma verbală la diateza reflexivă: a SE plictisi. S-ar putea scrie un tratat despre plictis/plictiseală; s-ar aduna destulă bibliografie, de la Seneca și conceptul său de taedium vitae („oboseala de viață”) la acedia/akedia (mîhniciune – îmi place arhaismul) și demonul de la amiază despre care se vorbește în textele religioase, pînă la – sărind cîteva epoci – plictisul modernilor, spleen-ul baudelairian, cel al lui Des Esseintes, superbul personaj „écrasé par l’ennui” („zdrobit de plictis”), din romanul lui J.-K. Huysmans În răspăr. Ne amintim și de cum gîndește cumintele Oblomov (care dă titlul romanului lui I. Goncearov): „Oamenii aceştia din lume, din societate, sînt morţi, adormiţi, mai rău ca mine. După ce se conduc ei în viaţă? Ce folos că ei nu stau culcaţi, ci se agită zi de zi şi umblă de colo-colo, ca muştele?”. Sau ne ducem la Fernando Pessoa, la Cartea neliniștirii, și, mai aproape de noi, ne oprim măcar la David Foster Wallace cu opiniile lui despre „boredom”, unele dintre aceste idei apar și în romanul său postum, neterminat, The Pale King. E și o veche temă filosofică, dar nu deschidem acum acest evantai. Există chiar o carte cu titlul A Philosophy of Boredom, a unui suedez, Lars Svendsen, apărută în 1999. Dar ce tare s-a schimbat lumea de-atunci!
Acum mult timp, cînd aveam vreo 21 de ani, am scris un poem lung (de vreo 30 de pagini) care se numea chiar „Plicty“. L-am inclus în prima mea carte, Xilofonul și alte poeme, apărută în 1990. Integrasem acolo o anchetă, varii răspunsuri la întrebarea: „Ce e plictiseala pentru tine?”. Mă preocupa starea aceea confuză – stare-mănunchi! – și am vrut să văd ce simt și cum o formulează alții (copii, studenți, prieteni de-ai mei, persoane mai vîrstnice, cu diferite meserii). Am căutat să citesc și cum au văzut-o alți scriitori, printre care Puşkin (ce se mai plictisea Evgheni Oneghin!), J. Green, Baudelaire, Bacovia, Flaubert, Stendhal sau John Berryman, preferatul meu din mica mea „antologie” pe care am adăugat-o în Plicty, citat cu începutul poeziei „Cîntec de vis“: „Viaţa, prieteni, e-o mare plictiseală. [...] «Să mărturiseşti că eşti plictisit / înseamnă că nu ai avea / deloc Resurse Interioare.» / Conchid acum că nu am deloc / resurse interioare, pentru că sînt foarte plictisit” (trad. Mircea Ivănescu). Nu era vorba de o simplă plictiseală. Nu știam cum s-o numesc, n-o simțeam doar la mine. Era legată de vremurile cenușii, fără orizont în care trăiam, de România anilor ’80, în care frigul sau lipsa alimentelor contau mai puțin decît realitatea înconjurătoare: ipocrizia, discursurile stupide, atmosfera generală, bătrînicioasă, senzația că trăiești într-o mare pușcărie, lipsit de libertate, controlat. „Plicty” era un cuvînt-nod pentru o intersecție de stări: sastiseală, senzația de secătuire, inutilitate, încremenire, neputință, pustiu existențial. Întrebam uneori pe cîte-o prietenă, pe cîte-un prieten căzut pe gînduri: „Ce-i cu tine?”. Răspundeau: „Nimic. Plicty”. Suna ca o parolă de recunoaștere, putea însemna tristețe, mîhnire, chiar disperare, dar preferam formularea anti-patetică, un răspuns decent cînd, să zicem, eram la pămînt. Rezonam pe vremea aia cu poemele lui T.S. Eliot „Țara pustie“, „Gerontion“ și „Oameni găunoși“ – mi se părea că exprimau bine ce simțeam: lipsa de sens, de viitor, priveliștea dezolantă a țării pustii, „the waste land”, cu „oameni găunoși” etc. Am citit o versiune, un fragment din „Plicty“ la Cenaclul Universitas, condus de profesorul nostru de Teoria literaturii, Mircea Martin. Cred că era 1986. A fost derută mare printre colegi, că se punea problema dacă mai e poezie ceva ce integrează o anchetă (plus niște fragmente ca de jurnal, de notițe). Mie răspunsurile primite mi s-au părut emoționante, poetice în felul lor. N-au înțeles junii cenacliști că era vorba acolo despre ei, despre generația noastră, dar nu numai. S-au pierdut în discuții despre frontiere în literatură. Aș zice acum că plictiseala aia despre care încercam să vorbesc era, de fapt, o profundă depresie, personală și colectivă. Prin ancheta inserată, poemul devenea și o mărturie cu tentă politică: oameni care „se plictisesc” în epoca de aur?! Mă și mir că l-am putut citi / că l-am citit atunci în fața unui public (studenți, studente, printre care era cu siguranță și un informator). Aș vrea totuși să precizez că, în ciuda „plictiselilor” de tot felul, cei din generația mea – dar cred că e valabil pentru oamenii tineri indiferent de epocă – nu eram deloc niște obosiți, niște resemnați, abandonați în plictis. Încercam să ne construim ca indivizi, să nu ne lăsăm zdrobiți de vremuri, deși îi dădeam dreptate cronicarului care spunea că e omul sub vremi. Citeam enorm, vorbeam despre tot felul. Și despre politică, da! Așa izolați cum eram, ne interesa ce se-ntîmplă în lumea largă (din toate locurile și toate timpurile). Cînd a apărut, în 1993, filmul lui Kusturica Arizona Dream, am reținut un vers din ce cînta Iggy Pop: „In the death car, we’re alive”. Se potrivea perfect cu situația noastră din vremea dictaturii ceaușiste. După ’90, am mai scris despre plictiseală pentru un număr din Dilema, la invitația prietenului meu Alex. Leo Șerban. Se schimbase contextul, plictiselile erau de altă natură, ne treziserăm nu în lumea imaginată, ci într-una „în tranziție”, cu toate mizeriile ei, dar măcar era și entuziasm, era speranță. Prima secvență a textului se intitula Spune-mi cum te plictiseşti, ca să-ţi spun cine eşti. Și mi-aduc aminte că peste nu mult timp am scris și pentru un număr pe tema apatiei.
Revenind la întrebare... Totul e mult mai complicat azi. Ce mai înseamnă în zilele noastre „plictiseala”? Chiar ar merita să facă cineva o anchetă. Cred că se plictisesc la fel, indiferent de vremuri, copiii mai mici (care încă nu ajung la telefoane și jocuri pe computer) și bătrînii. Primii găsesc resurse în imaginar, ceilalți în nostalgie. Și una, și cealaltă – forme ale unui mai degrabă luminos Virtual personal. Nu-mi dau seama cum se plictisesc toți ceilalți, femei, bărbați, bogați, săraci etc. Poate că se „plictisesc” la fel artiștii de orice fel și dintotdeauna. Apare reacția (arta e și reacție) la inerţii, la ideologii găunoase, la prejudecăţi, la sărăcia realității cu aparențe de abundență (ieftină!) etc. Se pot naşte revoluţii, idei, proiecte. Dadaismul, de pildă, s-a ivit dintr-o combinație de revoltă și de plictiseală. Plictiseala activează un fel de instinct de apărare specific omului creativ. Poate că e valabil pentru oricine.
Lumea de azi pare că a declarat război plictiselii de orice fel. Cum arată lumea în care nimeni nu se mai plictisește?
Eu cred că alte cuvinte se potrivesc cu vremurile de azi: neliniște, anxietate, nevroză chiar. Trăim într-o lume nesigură din toate punctele de vedere: războaie, politici confuze, o degringoladă a valorilor etc. Secolul vitezei a fost urmat de secolul accelerării. Oamenii se tem de timpii morți. Scroll-ul umple golul (am făcut și-o rimă!). Se vorbește chiar despre o frică de plictiseală. Poartă și un nume: thaasofobie. Ba chiar, în SUA, luna iulie a fost desemnată ca fiind luna națională a anti-plictiselii! Să sărbătorim!
Plictiseala și literatura au mers mereu mînă în mînă. Cînd nu te mai plictisești e greu să fii introspect, să citești, să scrii.
Îl citez iar pe David Foster Wallace care spunea că plictiseala e energie, că „plictiseala nu e chiar bună pentru creierul tău, dar e bună pentru suflet”. Scrisul are nevoie de focul palid al plictiselii, de singurătate, de răgaz, de tihnă, de privirea pierdută în gol (aparentul gol, unde licăresc lucrurile). Scrisul e autohipnoză. Lentoare. Răbdare – de pescar, de botanist, de cercetător, de miniaturist etc. „Plictisul” devine, de la un punct de înălțime (adîncime) încolo, contemplație, reverie, reflecție. Oglindă.
Ce vă plictisește acum?
Magazinele, agitația mă plictisesc. Birocrația. Dar nu, astea produc enervare! Plicty? Uneori, mediile/întîlnirile academice. Se plimbă informația impersonală de la unul la altul. Plicty? Cei care nu au nimic de spus, nimic al lor, cronofagi. Sau cei fără pic de entuziasm, pretențioșii, găunoșii. Plicty? Unele cărți, filme. Le abandonezi, nu ți se potrivesc. Nu judeci, nu comentezi, îți vezi de treabă, sînt atîtea altele pentru tine de citit, de văzut! Mai greu e cînd te plictisești la un spectacol. Nu poți ieși din sală, nu poți deranja un rînd întreg. Stai acolo prizonier o oră-două. Dar, am constatat, pînă la urmă nici nu e chiar rău, te desprinzi de ceea ce vezi sau auzi și începi să-ți faci ordine în gînduri. Vin peste tine tot felul de reminiscențe, fragmente de monolog interior, lucruri nerezolvate, care necesită starea pe loc. Acasă mereu îți găsești de lucru. Recunoștință, la o adică, spectacolelor plictisitoare! Unde mai pui că vin și idei pe fond de monotonie, nu știu cum funcționează jocul sinapselor, cum se iscă din nimic creativitatea.
De multe ori plictisela e confundată cu lenea. Cum le delimităm?
Plictiseala e și-un lux. Cine își permite? Ești hărțuit și te hărțuiești singur cu cîte ai de făcut. Ești însetat de odihnă. Vrei să zaci, cu, eventual, un ecran în față. Privirea baleiază. Bulimie retinală. Descărcare. Închizi ecranul și, după un timp, nu mai rămîne nimic în memorie. Asta nu e plictiseală, e epuizare, poate chiar anxietate, dar îi zici oboseală. Tînjesc, uneori, după zilele alea nesfîrșite din copilărie sau din adolescență cînd aveam atîta timp înainte, o viață întreagă. Mă plictiseam. Far niente. Priveam cerul, cum se schimbă forma norilor. Fără nici un gînd. Mi-amintesc – zile de vacanță, într-un cartier pustiu, cînd toți copiii erau plecați la bunici, iar eu în torpoare, toropită de soare. Stăteam ca un bolovan, fără simțire, în grădina improvizată dintre blocuri. Încremenire de vară. O mică eternitate.
Plictiseala și lenea? Prima aduce remușcare. Nu ești în stare să te-aduni! Lenea e cucoană mare. Lux, calm și voluptate, vorba lui Baudelaire. Nu mai există vina că pierzi timpul, că arzi gazul de pomană, că tai frunze la cîini. Și ce dacă? Nici o vină-n lene. Corpul e liber de propria minte, de tot! Se întinde. Lenea e pisică.
