Cînd eram puști, prin comunism, mă plictiseam destul de des, zilnic, cred. În camera din mijloc în casa din Dogari, casa copilăriei mele, era o canapea pe care trebuia neapărat să dorm după-amiaza, ca să pot merge după patru la pescuit în Parcul Circului, unde am prins, de-a lungul anilor acelora strălucitori, cîteva fîțe. Bunicul meu – îi spuneam Papà, preluînd de la mama mea termenul francez – mă supraveghea, intrînd în cameră și privindu-mă cu atenție. Ei, eu învățasem deja să mă prefac suficient de bine, fiindcă somn nu-mi era deloc, dar mă amuza pescuitul cu trestie, nailon, plută, plumbi și cîrlige primitive, cum aveam în vremea aceea. Trecea atît de greu acea jumătate de oră! Ce mi-aș dori astăzi să am cum dormi la prînz! M-am mai plictisit rău și prin armată, m-au încorporat în ’89 și am prins revoluția, la orele de învățămînt politic sau cum i-o fi zis, făceam cu un locotenent-colonel, se numea Nichițelea, care a dispărut ca printr-o vrajă pe 22 decembrie. Atunci era invers – dormeam toți în bănci în timpul ședințelor, la propriu. Eram tineri și ne antrenaserăm să dormim în orice poziție. Mîinile le țineam sprijinite în coate pe masă, capul în pumni, poziția așezat, aparent corectă. Din cînd în cînd, la intervale de aproximativ zece minute, Nichițelea urla: „Companie, drepți!” și ne bubuia plictiseala în tigve, reacționam imediat, luam poziția regulamentară. Somn fragmentat rău, ce să zic. Dar decît directivele congresului al XIII-lea al PCR, mai bine așa, soldați de infanterie cvasi-somnambuli. Și cînd făceam de planton era teribil de urîcios. Mai ales cînd prindeai tura de planton II, asta era trei ore, de pe la 1 la 4 dimineața, cînd stăteai cu bocancii răcanilor scoși pe culoar și numărai șobolanii care ieșeau din băi și explorau pavilionul. De plictiseală am inventat masacrul povestit în „Și șobolanii se lovesc de ziduri”, proza mea lungă din Viață de aruncat. De plictiseală fumam și m-a prins Nichițelea ăsta fumînd odată, cînd era ofițer de serviciu pe unitate, și fiind cu politicul, mi-a dat mustrare pe linie de UTC. Mi-ar fi rămas la dosar ca o piatră de moară, noroc că pe 22 decembrie s-au învîrtit baierele sorții. Îl preferam pe căpitanul Bunea, care, dacă îi făceai rost de piesa de Skoda de care avea nevoie, chiar îți semna o permisie de week-end, Ein Mann, ein Wort, cum se zice... Și da, există și plictiseală în trup, după o vreme nu mai ai chef să săruți, să ții de mînă, nici să faci dragoste, cum aveai. Te lenevești să alergi pista stadionului, în jurul stadionului de fotbal – cînd eram puști, tot așa, am făcut și atletism la Dinamo. Ca bărbat, te poți plictisi să te bărbierești – de aceea eu mi-am lăsat barbă. Te poți plictisi de plimbările lungi, fără scop, de umflatul pîntecului cu mîncare, de Coca-Cola, de piloerecție, de soarele arzîndu-ți lent pielea, de cîte nu te poți plictisi. Evident că și plictiseala din trup tot din creier vine, acolo încep și se închid toate. Trecînd mai departe în ce știm în neuroștiințe despre plictiseală (boredom în engleză), aceasta nu mai este considerată un fenomen trivial, pur subiectiv, ci un fenomen neurocognitiv multidimensional, care apare prin interacțiunea mai multor rețele neuronale asociate unor mecanisme predictive responsabile pentru atenție, motivație și căpătarea/atribuirea unui sens. Plictiseala este o dezangajare, care apare cînd creierul nu atinge un echilibru între așteptarea și cerințele cognitive și recompensa de experiență sau informațională. Cu alte cuvinte, fiecare din noi are o permanentă așteptare de a afla ceva, a înțelege ceva sau a se juca, a se distra, pur și simplu, de a obține o recompensă. Există, conștient sau inconștient, percepția că activitatea curentă este mai puțin valoroasă decît alternativele posibile. De aceea, plictiseala nu este asociată doar cu o stimulare existențială și, implicit, cerebrală prea slabă, dar este și un semnal metacognitiv al unei experiențe suboptimale. Activitatea permanentă și variată a creierului nostru se bazează pe comunicarea în diverse neurorețele, în funcție de preocuparea și lucrurile pe care le facem în acel moment, unele mai mari, altele mai mici, unele folosite mai frecvent, altele mai rar. Spre exemplu, rețeaua modului implicit (default mode network), de mari dimensiuni, este cea activată în timpul desfășurării proceselor cognitive orientate intern (rătăcirea aleatorie a gîndurilor, autoreferențialitate, reflecție), aceasta fiind dominantă și în plictiseală, cu un deficit al activării rețelelor specifice pentru o anumită funcție și rezolvarea unei anume probleme. Cu toate acestea, prin folosirea excesivă a acestei rețele, în anumite limite, se pot facilita procese asociative și creativitatea. Așa că plictiseala poate avea și efecte benefice, poate duce la „o foame de a face lucruri, de a crea”, pe care nu am fi avut-o altfel. Mai ales în vremurile pe care le trăim acum, cu o explozie informațională nemaiîntîlnită și cu acces ușor la foarte multe și diferite activități online, eu – ca neurolog – aș recomanda o porție săptămînală de plictiseală – aceasta ar stimula cheful de a face ceva. Să ne plictisim deci din cînd în cînd, mulți dintre noi am uitat cum este!
Bogdan O. Popescu este medic neurolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: La revedere, prințesă (poezie, Editura Vellant, 2025).
Credit foto: Wikimedia Commons
