Cînd a fost ultima dată cînd v-ați plictisit? Nu întreb despre ocaziile în care ați simțit o mică iritare sau v-ați trezit pe canapea, navigînd online de douăzeci de minute, fără direcție. Mă refer la plictiseala reală, cu privirea aruncată departe, cu gîndurile zburînd lin, după legile asociației, dintr-o lume în alta, cînd ne plimbăm în cerc, numărăm scamele de pe covor sau batem ritmul unei melodii cunoscute pe marginea pervazului.
Dacă vă e greu să răspundeți, nu sînteți singurii. Trăim într-un ritm în care fiecare minut este contabilizat: întîlniri, termene, notificări, liste de sarcini care se regenerează singure. Golul a devenit suspect, tăcerea – incomodă, iar ideea de a nu face nimic – aproape imorală. De aceea, orice urmă de neliniște interioară, acel moment în care nu știi ce să faci cu tine, nu cu timpul liber, cu tine însuți, devine un dușman de alungat cît mai repede. Într-o cultură a productivității, a supraaglomerării ca virtute și a epuizării ca stare de bază, plictiseala este, poate, cel mai nerecunoscut dintre dușmani: nu îi știm numele, nu îi recunoaștem fața, dar fugim de ea în fiecare clipă.
Ciudat este că același adult care nu poate tolera un minut gol visează uneori cu o intensitate aproape dureroasă la o zi în care nu trebuie să facă nimic. La plictiseala de vacanță, la lenea cu conștiința curată, la dreptul de a sta fără să producă. Copiii detestă plictiseala, o denunță cu toată drama de care sînt capabili și cer intervenție imediată. Adulții tînjesc după ea în secret. Și totuși, nici unii nu ajung să o trăiască cu adevărat.
Ce se întîmplă cu adevărat cînd ne plictisim
Deși sîntem cu toții familiari cu starea de plictiseală, definiția ei nu este atît de ușor de stabilit. Într-un studiu publicat în 2012, John Eastwood o descrie drept „experiența aversivă de a vrea, dar de a fi incapabil să te angajezi într-o activitate satisfăcătoare“, o stare în care atenția nu reușește să se focalizeze nici pe lumea din jur, nici pe cea interioară. Nu este absența stimulilor, ci incapacitatea de a te conecta cu ei. Nimic din ce există în jur nu reușește să prindă și devenim conștienți, cu un disconfort crescînd, tocmai de această imposibilitate. Cu alte cuvinte, ne putem plictisi și în mijlocul deșertului, unde nu este altceva decît nisip și soare, dar și în mijlocul unei petreceri cu o mulțime de participanți pe care îi cunoaștem. Și la cursuri, ascultînd un discurs sforăitor, dar și în timp ce copilul îți povestește ce a făcut la școală.
Cînd ne plictisim, creierul nu se oprește, ci schimbă viteza: intră în funcțiune Default Mode Network, o rețea neuronală care devine activă tocmai cînd nu sîntem concentrați pe lumea exterioară (Raichle et al., 2001; Danckert & Merrifield, 2018). Aceasta recuperează și integrează amintiri, imaginează scenarii viitoare, construiește firul narativ al sinelui și procesează informațiile aflate în incubație creativă. În același timp, sistemul dopaminergic semnalează o scădere a nivelului de dopamină, creînd disconfortul care ne împinge să căutăm ceva mai angajant. Plictiseala este, din această perspectivă, un mecanism de reglare: creierul ne anunță că are nevoie de material mai stimulativ.
O a doua dimensiune la fel de importantă pentru definirea și înțelegerea plictiselii este cea a sensului și semnificației: ne plictisim nu doar atunci cînd atenția eșuează, ci și atunci cînd activitatea pe care o facem nu se conectează la nimic din ceea ce este important sau valoros pentru noi. Cele două componente, atenția și sensul, sînt inseparabile. Putem fi perfect stimulați cognitiv și totuși profund plictisiți, dacă ceea ce facem nu are nici o legătură cu cine sîntem sau cu ce ne dorim. De aceea oamenii se plictisesc nu doar în singurătate, ci și la petreceri zgomotoase, în fața unor ecrane pline de conținut, în mijlocul unor zile aglomerate, la un loc de muncă bine plătit, dar pe care-l consideră dezumanizant. Plictiseala nu se naște doar din prea puțină informație nouă, ci și din prea puțin sens.
Plictiseala ca semnal iritabil și ca incubator al sensului
Tocmai această legătură cu sensul îi conferă plictiselii o funcție pe care de obicei o ignorăm. Viktor Frankl, psihiatrul vienez întemeietor al logoterapiei, observa că cel mai periculos moment pentru pacienții săi nu era criza acută, ci duminica: acea depresie discretă care îi lovea în clipa în care agitația săptămînii se oprea și vidul interior devenea brusc vizibil. El a numit-o „nevroza de duminică“ și o considera simptomul cel mai clar al vidului existențial, al vieții trăite fără un fir interior de sens. Un studiu longitudinal realizat la Universitatea York (Fahlman et al., 2009) a demonstrate, empiric, că lipsa sensului vieții prezice în mod direct creșterea plictiselii, și că, invers, plictiseala prelungită erodează simțul sensului. Această corelație se manifestă bidirecțional, independent de nivelul de depresie sau de anxietate al participanților. Plictiseala nu este, deci, un efect secundar al tristeții sau al oboselii, ci un semnal distinct, cu o adresă precisă: viața pe care o trăiești nu se mai aliniază cu sensul și valorile pe care le porți în tine.
Și totuși, dincolo de disconfortul profund pe care îl poate produce, plictiseala traversată pînă la capăt generează idei și soluții creative la probleme care și-au urmat cursul în subconștientul nostru. În absența stimulilor externi, Default Mode Network preia controlul și face exact ceea ce știe mai bine: conectează, asociază, imaginează. Este motivul pentru care cele mai bune idei ne vin adesea la duș, în timp ce ne plimbăm sau privim pe geam, și nu atunci cînd sîntem cu ochii ațintiți pe ecran. Neil Gaiman spunea că trebuie să te lași atît de plictisit încît mintea să nu aibă altceva mai bun de făcut decît să-și spună o poveste.
Copii și adulți plictisiți în fața ecranelor
Pentru copii, miza este și mai mare, pentru că plictiseala apare exact în perioada în care se formează capacitățile psihice esențiale. Copilul care spune „mă plictisesc“ se află, de fapt, într-un moment de formare. Nu are încă repertoriul interior, jocul autodirijat, imaginația antrenată, toleranța la frustrare, care să îl ajute să traverseze golul și să ajungă de cealaltă parte. Dar tocmai această traversare, momentul în care nu mai cere un stimul extern și inventează unul singur, este punctul în care se consolidează funcțiile executive, creativitatea, autonomia și capacitatea de a-și regla emoțiile atunci cînd lucrurile nu merg așa cum și-ar dori. A te plictisi și a ieși singur din plictiseală este, pentru un copil, un exercițiu de construcție a sinelui.
Adultul care visează la plictiseală știe deja, din experiență, că după disconfortul inițial vine ceva. A traversat-o de suficiente ori cît să îi cunoască promisiunea. Paradoxul contemporan este însă acesta: tocmai cînd am căpătat capacitatea psihică de a folosi plictiseala productiv, mediul în care trăim a eliminat sistematic toate intervalele în care ea ar putea apărea. Și exact cînd copiii ar trebui să o traverseze pentru a se forma, le-o eliminăm noi, din dorința de a-i feri de disconfort, fără să conștientizăm că îi ferim, de fapt, de unul dintre cele mai utile exerciții ale copilăriei.
Cel mai la îndemînă mod de a suspenda starea de plictiseală este un ecran. Intervalul de atenție al unui om în fața unui ecran era, în 2004, de aproximativ 150 de secunde. În 2024, cercetătoarea Gloria Mark de la Universitatea California a măsurat același interval la 47 de secunde. Scăderea nu este întîmplătoare, ci rezultă după decenii în care fiecare micro-pauză a fost umplută înainte ca disconfortul să crească și să ajungă în cîmpul conștient. Algoritmii platformelor de social media nu sînt proiectați să ne distreze, ci să elimine orice interval de tranziție în care plictiseala ar putea apărea. Un video se termină și altul începe. Un scroll se termină și altul urmează. Nu există nici un moment în care creierul să poată spune: nu mai e nimic.
Consecința nu este doar că ne plictisim mai ușor și nu mai tolerăm nici o sincopă în fluxul constant de stimuli care ne agață atenția. Mai grav decît atît, Default Mode Network, rețeaua prin care creierul sintetizează sens, construiește identitate, generează creativitate, este sistematic înfometată. Un studiu publicat în 2023 în Scientific Reports a arătat că simpla prezență a telefonului pe masă, chiar neutilizat, consumă resurse cognitive: creierul alocă energie pentru a rezista tentației. Ecranele nu ne ocupă doar timpul în care le folosim, ci ne parazitează și timpul în care nu le folosim.
Pentru copii, efectele sînt și mai îngrijorătoare, pentru că se petrec exact în fereastra în care creierul este cel mai maleabil. Fiecare moment de plictiseală umplut cu un ecran, în special în vizionare pasivă, este un moment în care copilul nu a trebuit să inventeze nimic, să se autoregleze, să descopere ce vrea. Studiile recente arată că utilizarea excesivă a conținutului scurt, videoclipurile de cîteva secunde de pe TikTok sau Reels, este asociată cu scăderea capacității de atenție susținută și a funcțiilor executive tocmai la vîrsta la care acestea se consolidează. Acești copii vor ajunge la viața adultă cu un handicap real în a tolera incertitudinea, a persevera în fața dificultăților și a găsi resurse interioare atunci cînd lumea din jur nu le oferă imediat un stimul. Cu alte cuvinte, vor ajunge adulți care nu știu să se plictisească – și care, prin urmare, nu vor ști nici să se regăsească.
Între luxul de a te plictisi și păcatul de a-ți suprima plictiseala
Într-o lume accelerată și conectată la ecrane, destinul pierderii atenției și a dreptului la plictiseală pare deja stabilit. Accesul la condițiile care favorizează apariția plictiselii (timp nestructurat, tăcere, absența obligației de a produce) a devenit un privilegiu inegal distribuit. Nu avem o după-amiază fără sarcini. Zilele sînt ticsite pînă la refuz cu solicitări, iar momentele de solitudine sînt adesea brutal întrerupte. Pe de altă parte, toleranța la plictiseală a scăzut atît de mult, încît nu mai știm să rămînem în ea suficient cît să vedem ce aduce. O stingem reflex, înainte să devină ceva, și le-o stingem și copiilor noștri, cu cea mai bună intenție. Pierdem astfel tocmai ceea ce plictiseala era menită să producă: un moment de contact cu noi înșine, cu ce ne lipsește, cu ce ne dorim cu adevărat. Trăim, astfel, păcatul a ceea ce Viktor Frankl numea „vid existențial”: golul care apare nu din prea mult timp liber, ci din prea puțină disponibilitate de a sta cu tine însuți.
Așa că, data viitoare cînd vă surprindeți numărînd scamele de pe covor sau bătînd ritmul unei melodii pe marginea pervazului, poate că merită să nu stingeți din muguri starea care s-a creat.
Zenobia Niculiță este psiholog.
