Plictiseala e un spațiu, poate cel mai personal. E un loc în care plutești aparent fără ancore. Înainte să capete sinonimie cu „urîtul”, a însemnat contemplație. E greu în ziua de azi să spui cuiva că ți-ai dori măcar o zi de plictiseală. Ne-am pierdut înclinația asta, dresați cum sîntem pentru productivitate, pentru goana mereu în urma unui deadline. Lumea se teme acum să se extragă din fluxul general, gîndul ne stă întruna la ce pierdem prin neparticipare, ne e frică în fapt să rămînem cu noi înșine. „Nu știu ce să mă fac cu mine”, asta ar putea fi deviza lumii în care trăim. Plictiseala a ajuns să însemne purgatoriu, de nu chiar iadul aducător de anxietate, de panică. Ne ținem de aceea ocupați cu orice, oricît de neînsemnat, ca nu cumva să ne trezim în spațiul acela personal în care singura ancoră e întoarcerea spre sine.
Nu vreau să bravez, nu arăt cu degetul în altă parte. Arăt inclusiv spre mine, căci în altă parte mă surprind și pe mine, cu mirare naivă, de tot mai multe ori. Nu neapărat fiindcă am ales așa, nu e sută la sută firea mea, ci pentru că așa e lumea și, vorba aia, ca dînsa sîntem noi. E un păcat azi să-ți anunți plictiseala, un păcat care vine din rușinea că-ți permiți acest lux. Ești suspect. Ieși din rînd cu tupeu, în vreme ce alții abia țin pasul. Abia țin pasul și eu, vă mărturisesc. Am calendarul însemnat pe două-trei luni înainte – și îl completez mereu din mers. Am orele din zi numărate, e o mică tragedie dacă apare ceva imprevizibil, necalculat, și totul mi se dă peste cap. Durează și doare recuperarea, fac febră musculară alergînd să mă prind din urmă. E și ăsta un spațiu, ocupația de-a fi ocupat, însă nu e al tău, nu e al meu. E locul în care nu plutești; dimpotrivă: zeci de ancore te (mă) țin fixat și, pe măsură ce unele dispar, altele vin să le ia locul. Nu există scăpare, există doar eschivă, sustragere, mici evadări vinovate.
Îmi amintesc totuși (evident, nostalgic, csf) de perioade în care am privit în abisul plictiselii. Și mi-a plăcut. Șmecheria cu plictiseala, uitată în goana calului, este că nu e un scop în sine. Structural, mental, căutăm ieșirea din acea stare. Ei bine, scopul ăsta e! Contemplația capătă un vector, altfel spus reflexul creativ se activează, are loc pentru asta, și atunci ies la iveală cele mai surprinzătoare lucruri. Din plictis se intră în transa creativă, nu cunosc drum mai direct și, paradoxal, mai scurt. Dacă aș crede în blocajul scriitorului, ăsta aș spune că-i e leacul. Într-o etapă mai timpurie a vieții mele, să-i zicem adolescență, țin minte perfect cum gînduri dezlînate de plictiseală se-mpleteau dintr-odată și mă trăgeau după ele. Rareori am mai simțit în ultimii 20-25 de ani acel avînt pe care nu-l pot descrie altfel decît ca imaginație. Plutire, cum zic, aparent fără ancore. În fapt, un zbor controlat pe căi nebănuite de tine, care ești în același timp pilot și pasager.
Cînd era (și el) mai mic, fiul meu venea uneori la mine și-mi reproșa: „Tata, mă plictisesc”. Departe de-a mă simți vinovat, mă bucuram. Îmi aminteam, cu invidie, ce înseamnă lucrul ăsta și, fără să-i spun ce urmăream, ridicam doar din umeri. Nu-i ofeream soluții, nu-i făceam sugestii, aveam grijă să nu greșesc. Testam într-un fel funcționarea unui mecanism. Niciodată n-a dat greș. Dacă nu începea să cînte, inventînd melodii și versuri, se punea pe desenat – uneori pe foi de hîrtie, de cele mai multe ori pe pereți – sau își făcea adăposturi („cubiuri”, adică cuiburi) din scaune și pături, închipuindu-și fără îndoială redute sau castele din care scotea capul chemîndu-mă înăuntru la joacă. La fel, cînd ajungea să se plictisească de figurinele LEGO construite după carte, găsea scăpare în fantezie reconfigurîndu-le, aducînd pe lume forme noi. Ajuns acum la vîrsta adolescenței și prins deja în malaxorul programului școlar și mai ales extra-, văd cum plictiseala asta binevenită îi e și lui tot mai străină. Mă bucur însă văzînd și cum, poate instinctual, mai fură cîte o zi de week-end pe care o lasă (și-l lăsăm!) să o descopere din aproape în aproape.
Îmi doresc să mă plictisesc. Mi-e dor să mă plictisesc. Nu m-aș simți deloc vinovat, aș îmbrățișa plictisul ca pe un vechi prieten, ar fi ca o regăsire. Nu l-aș lăsa să treacă fără rost, de asta sînt sigur. Niciodată nu s-a întîmplat așa. Întîlnirea cu plictiseala este întotdeauna rodnică, într-un fel sau altul. Nu e nimic „urît” în această coborîre (sau urcare!) în tine însuți, căci abia atunci descoperim „ce să ne facem cu noi”. M-am resemnat însă cu gîndul că, cel puțin pînă la pensie, cînd – nu-i așa? – vom avea timp de toate, va trebui să mă mulțumesc cu eschive, cu sustrageri, cu mici evadări. Nu e puțin nici asta, uneori poate fi chiar destul. Pînă la urmă, contează ce iese. Lungă sau scurtă, programată sau neașteptată, plictiseala adevărată e fertilă și, în cele din urmă, productivă.
Mircea Pricăjan este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Instinct de supraviețuire, (Editura Polirom, 2025).
